Alegeri prezidențiale în Franța: Un preview cu 9 luni înaintea primului tur

O parte dintre cei mai relevanți politicieni pentru prezidențialele din Franța de la anul. În rândul de jos, principalii pretendenți la victorie: Jean-Luc Mélenchon, Édouard Philippe și Marine Le Pen. Pe rândul de sus, alți candidați sau politicieni care ar putea juca un rol important: François Hollande, Raphaël Glucksmann, Gabriel Attal, Emmanuel Macron, Dominique de Villepin, Bruno Retailleau și Jordan Bardella.

Se prefigurează o luptă acerbă pentru putere în Franța, cu turul 1 al alegerilor prezidențiale urmând să aibă pe 18 aprilie la anul. Deși mai sunt mai bine de la 9 luni până la acel scrutin, se poate observa deja o adevărată efervescență pe scena politica din „Hexagon”, acolo unde se fac diverse calcule, se lansează speculații privind candidaturile, sau se pregătesc organizarea alegerilor primare la anumite formațiuni.

În mod clar, marea veste a ultimelor zile a fost hotărârea de pe 7 iulie a Curții de Apel din Paris, care îi permite lui Marine Le Pen să candideze pentru a patra oară la funcția de președinte a țării.

Instanța a condamnat-o definitiv în apel pe lidera extremei drepte din Franța, Marine Le Pen, la trei ani de închisoare (dintre care doi cu suspendare și un an de arest la domiciliu cu brățară electronică), o amendă de 100.000 de euro și 15 luni de ineligibilitate. Legat de această sancțiune din urmă, trebuie punctat că a gost stabilit în mod explicit că perioada de ineligibilitate a început să curgă încă de la sentința pronunțată în primă instanță în martie 2025 și a fost astfel deja executată. Atunci, Le Pen primise o interdicție inițială de a mai candida pe o perioada de cinci ani, care acoperea și întrecerea electorală de la anul.

Percepția publică în Franța deja se obișnuise cu ideea că Jordan Bardella, protejatul lui Marine Le Pen, urma să fie candidatul formațiunii Rassemblement National (RN), în contextul situației juridice a acesteia.

La doar câteva ore după decizia Curții de Apel, politiciana și-a și anunțat oficial candidatura la scrutinul prezidențial din 2027, revenind astfel în prim-planul cursei pentru șefia Palatului Élysée.

Transformarea extremei drepte

Efortul din ultimii ani de „spălare a imaginii” a formațiunii RN a dat roade. Încă de la preluarea șefiei Frontului Național, așa cum se numea formațiunea atunci, în 2011, Marine Le Pen a indicat anumite schimbări față de doctrina radicală impusă de predecesorul său, nimeni altul decât Jean-Marie Le Pen, tatăl acesteia.

Procesul de construire a unei noi identități a fost unul de lungă durată. Le Pen-tatăl a fost exclus de către fiica sa din formațiune în 2015, pe fondul unor comentarii antisemite. Era clar un mesaj de „rupere” față de trecutul controversat al partidului.

După înfrângerile suferite la prezidențialele și legislativele din 2017, Frontul Național a trecut printr-o etapă de „rebranding”, adoptând denumirea din prezent, de Rassemblement National, adică „Adunarea Națională” (adunare în sens reuniune). Tot în acel an, după fiasco-ul din cadrul dezbaterii cu Emmanuel Macron din turul 2 când Le Pen a eșuat în încercarea explicării sistemul propus de ea cu „două monede” (revenirea la utilizarea francului pe plan intern și euro pe plan extern), formațiunea a renunțat apoi oficial la mai multe idei din programul politic de până atunci. Era vorba de „Frexit”, anume părăsirea Uniunii Europene, dar și a zonei euro, toate acestea fiind propuneri pe care conducerea RN a recunoscut că erau prea radicale pentru electoratul francez.

Strategia electorală a evoluat la a pune accent pe nevoia de a asigura prioritatea dreptului național față de cel european, restabilirea controalelor la granița țării, sau reducerea contribuțiilor Franței la bugetul Uniunii, acestea fiind variante de „compromis”, dar cu care publicul rezona mult mai bine.

Se observă un progres constant și semnificativ al partidului RN la ultimele alegeri. La prezidențiale, Marine Le Pen a crescut constant, de la 17,90% în 2012 (când nu a trecut de primul tur), la 33,90% (turul 2) în 2017, până la un record istoric de 41,45% (turul 2) în 2022.

La alegerile parlamentare, formațiunea a reușit să treacă parțial de handicapul pe care îl reprezintă pentru ea sistemului uninominal în două tururi, ajungând de la doar 8 deputați în 2017 la 89 în 2022, iar la anticipatele din 2024 să obțină un succes fără precedent de 143 de mandate (dintre care 126 strict sub sigla RN). Ascensiune este confirmată și la nivel european, unde RN s-a clasat pe primul loc la ultimele trei rânduri de scrutin, crescând de la 24,86% în 2014 și 23,34% în 2019, până la un scor impresionant de 31,37% în 2024, rezultat care a reconfigurat complet scena politică franceză și l-a determinat pe Emmanuel Macron să declanșeze anticipate la nivel intern.

Le Pen candidează pentru a patra oară la președinție

Beneficiind de decizia favorabilă a instanțelor, parlamentara RN se pregătește pentru o nouă campanie electorală, neegalându-l încă pe tatăl ei, care a participat la cinci astfel de întreceri pentru șefia Palatului Élysée. De data aceasta, Marine Le Pen pleacă cu șanse mai mari decât în oricare dintre precedentele ei tentative.

Au fost multe discuții și comparații făcute între ea și Jordan Bardella, cel care ar fi candidat în locul ei. Sondajele arătau că discipolul stătea un pic mai bine în măsurători.

Jordan Bardella este actualmente președintele partidului Rassemblement National, având doar 30 de ani. Acesta a devenit consilier regional la 20 de ani și europarlamentar la doar 23 de ani, când a fost cap de listă al RN la scrutinul european din 2019. În noiembrie 2022, a preluat oficial șefia partidului de la Marine Le Pen, devenind primul lider al formațiunii din afara familiei respective. El a contribuit decisiv la scorul istoric de peste 31% la europarlamentarele din 2024 și a fost propunerea oficială de prim-ministru a partidului la legislativele anticipate din același an.  

Prezența lui Bardella pe buletinul de vot oferea anumite avantaje față de cea lui Marine Le Pen. Deși vârsta sa frageda inevitabil ar fi dus la atacuri despre faptul că nu este suficient de experimentat pentru cea mai înaltă funcție din statul francez, acesta avea însă o popularitate mai mare în rândul generației Z și a „milenialilor”, spre deosebire de actuala candidată.

Foarte prezent pe social media, mai ales pe Tiktok, Bardella oferea o posibilitate mai mare de a atrage votanți tinerii, categorie socială cu care RN (și Frontul Național) au avut probleme de-a lungul anilor, nefiind o variantă populară în rândul acestora, de regulă.

Bardella era și este însă o sabie cu două tăișuri. Lipsa sa de experiență, cel puțin atunci când mergea în medii neprietenoase (precum în platourile anumitor emisiuni) nu e doar o poveste.

În emisiunea „Quelle époque!” (la postul France 2), Jordan Bardella a fost ironizat după ce a repetat același răspuns, „je me demande où est-ce qu'ils trouvent toute cette énergie” (mă întreb de unde găsesc atâta energie), fiind rugat să îi caracterizeze mai întâi pe Nicolas Sarkozy, apoi pe Donald Trump. Reacția stângace a liderului RN a stârnit hohote de râs pe platou din partea moderatoarelor, devenind ulterior un subiect de „trolling” politic.

Existau într-adevăr în mediul online mai multe opinii exprimate de susținători ai RN înaintea verdictului de pe 7 iulie prin care își afirmau dorința disperată ca Marine Le Pen să fie lăsată să candideze, aceștia fiind temători că Bardella pur și simplu ar spune prea multe prostii dacă ar ajunge candidat și astfel ar risca să piardă. Astea toate în ciuda faptului că și politiciana RN are un istoric de a „vorbi aiurea”, precum în celebra dezbatere prezidențială pentru turul 2 din 2017, contra lui Emmanuel Macron.

Jurnalistul Victor Mallet detalia în cartea sa „Far Right France” despre cele două fiefuri ale RN. Primul se regăsește zona de nord (Calais / Hauts-de-France), acolo unde este un electorat predominant format din clasa muncitoare urbană și rurală, foști mineri, lucrători din fabrici și angajați din sectoare afectate sever de dezindustrializare. Istoric, această regiune a fost un bastion al stângii (socialiști și comuniști), dar acești alegători au migrat către RN (sub leadershipul lui Marine Le Pen) pe fondul sentimentului de abandon economic și declin generalizat al comunităților locale.

Al doilea fief este în sudul Franței (Provence). Aici este un electorat mult mai burghez, conservator, dar și prosper. Susținătorii RN de acolo sunt mai ales fermierii independenți, o parte din comercianți, dar și un număr foarte mare de pensionari înstăriți care s-au retras pe Coasta de Azur. Această zonă are o lungă tradiție politică de dreapta și de extremă dreaptă catolică, fiind parțial influențată istoric de comunitatea „Pieds-Noirs” (francezii repatriați din Algeria după războiul din 1954-1962).

Aleasă ca deputat în Pas-de-Calais din 2017, fiind din 2009 până atunci europarlamentar din circumscripția Nord-Vestul Franței, Marine Le Pen este populară mai ales în rândul primului fief, pe care l-a reprezentat și îl reprezintă și acum. Ca șefă a RN, ea a dus partidul într-o zonă mult mai de stânga din perspectivă economică, punând accent pe un rol activ al statului pe piață, gata să intervină, inclusiv cu măsuri protecționiste. De altfel, încă de la momentul preluării conducerii de la tatăl său, în 2011, una dintre primele schimbări față de doctrina lui a fost încorporarea acestor politici fiscale stângiste, alături de susținerea laicității statului (principiu folosit de ea pentru a contracara islamul în societatea franceză, în timp ce pe vremea seniorului ultra-catolicii din partid se opuneau acestuia), dar și denunțarea retoricii anti-republicane de pe vremea lui J.M. Le Pen.

Bardella, în schimb, este mai apropiat de cea de electoratul din cel de-al doilea fief. Spre deosebire de cea care i-a fost lui mentor, el a adoptat ideologie economică mai de dreapta. Ceva mai reticent la intervențiile statului în mediul de business, contrastul cu Marine Le Pen s-a văzut cel mai bine în speța reformei pensiilor. Demersul lui Emmanuel Macron, care a însemnat și creșterea vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani a stârnit multe controverse în rândul societății franceze, iar reforma a fost anulată temporar de actualul guvern pentru a putea supraviețui unei moțiuni de cenzură. În timp ce Le Pen s-a exprimat vehement împotriva schimbărilor susținute de președinte în domeniul respectiv, Bardella se arată dispus să nu ducă la îndeplinire promisiunile colegei sale.

Presa a relatat că abordarea sa a produs îngrijorare în rândul aliaților lui Le Pen din partid, aceștia temându-se că ar putea pierde exact genul de eelctorat descris în primul fief. Analiștii politici consideră că Bardella are ca strategia atragerea cât mai multor votanți de centru-dreapta, susținător ai Partidului Republican. Tocmai ca parte a acestui efort, s-a observat cum acesta l-a curtat pe Nicolas Sarkozy, ultimul președinte francez venit din rândul dreptei gaulliste, care l-a lăudat la rândul său pe Bardella, comparându-l cu Jacques Chirac când era tânăr.

Tânărul președinte al RN a afirmat nu de puține ori inclusiv viziunea ca partidul său să facă o coaliție, dacă este nevoie, cu Partidul Republican, pentru a ajunge la putere, vorbind despre nevoia „unificării dreptei”. Le Pen nu e în asentimentul său, ea părând incapabilă de a trece peste diviziunea istorică dintre centru-dreapta și extrema dreapta din Franța. Cei dintâi i-au catalogat pe cei din urmă drept „pétaniști” (adică adepți ai mareșalului Philippe Pétain, conducătorul guvernului de la Vichy), sau „anti-republicani” (împotriva valorilor celei de a Cincea Republică Franceză). E foarte probabil ca procentele în plus ale lui Bardella față de Le Pen să vină tocmai din electoratul acesta de centru-dreapta și strategia sa diferită.

În orice caz, forța partidului RN se vede din faptul că formațiunea a obținut scoruri foarte bune dincolo de fiefurile sale istorice, adică și-a extins prezența și în vestul și centrul țării.

Cu câteva excepții, precum în Nisa, Marseille, sau Toulon (toate fiind în fieful din sud), RN încă nu reprezintă o forță în marile orașe cosmopolitane ale Franței, mai ales în capitala Paris, acolo unde candidatul lor la primărie a obținut doar 1,61% din voturi la alegerile locale din martie. Cu un astfel de scor și la prezidențiale, ar fi foarte greu ca un politician al formațiunii să câștige alegerile, chiar dacă în restul țării ar avea o prestație mult mai bună.

RN rămâne un partid foarte puternic mai ales în orașele mici și mijlocii ale Franței și în mediul rural în anumite regiuni. Electoratul lor este preponderent format din albii din clasa muncitorească, văduviți din punct de vedere economic în ultimii mulți ani, care din disperare au ajuns să susțină formațiunea. Deși ar fi avut alternativa stângii, sau extremei stângi, cu o viziune economică asemănătoare cu RN, mare diferență o face abordarea față de imigranți, tot mai mulți rezonând cu măsurile restrictive susținute de formațiunea în cauză. La acest electorat se adaugă și conservatorii din punct de vedere social, care consideră fie că alte partidele de dreapta sunt prea moderate, sau nu au făcut destule pentru contracararea fenomenului migrației, cum zic unii votanți de dreapta despre mandatul la Élysée al lui Nicolas Sarkozy, care promisese că va „curăța” suburbiile marilor orașe.

Centrul, speranțe pentru victorie

După două mandate grele, cota încredere a populației față de președintele Emmanuel Macron a ajuns la doar 18%. În mod normal, orice candidat perceput la nivel general a fi succesorul său nu ar avea șanse să câștige în 2027. Cheia succesului pentru cine va ajunge în cele din urmă să candideze din partea alianței politice „Ensemble” (formată din partidele apropiate de liderul de la Élysée) este de a reuși să se distanțeze de actualul președinte, mai ales când ceilalți rivalii politici (în special într-un eventual tur doi) vor încerca să puncteze legăturile cu Macron.

Poate fix asta este atuul lui Édouard Philippe, cel care este cotat cu prima la șansă la a o învinge pe Marine Le Pen în turul 2, anume că nu poate fi asociat în mod decisiv cu Emmanuel Macron.

Philippe are un trecut politic interesant. În 2002 a fost unul dintre fondatorii „Uniunii pentru o Mișcare Populară” (UMP), principalul partid al drept gaulliste franceze și care ulterior a fost redenumit Les Républicains (actualul Partid Republican). Philippe a fost ales primar al orașului portuar Le Havre (cu cel mai mare trafic de containere din țară), formându-și o reputație de bun gospodar și manager public. Doi ani mai târziu a fost ales deputat în Adunarea Națională. Apropiat de Alain Juppé (fost premier în primul mandat al lui Chirac), acesta l-a numit în 2016 pe Philippe ca unul dintre coordonatorii principali ai campaniei sale pentru alegerile primare ale dreptei, competiție pierdută însă în fața lui François Fillon.

Momentul de cotitură pentru Philippe mai 2017, când noul președinte ales, Emmanuel Macron, l-a numit prin surprindere în funcția de prim-ministru al Franței. Această mutare strategică din partea lui Macron a avut scopul de a dinamita dreapta tradițională și de a atrage electoratul moderat către noua sa mișcare centristă. Mandatul lui Édouard Philippe la Palatul Matignon a fost marcat de multe momente grele. Deși a reușit să implementeze reforme structurale, precum modificarea Codului Muncii și restructurarea companiei feroviare de stat SNCF, el a trebuit să gestioneze revoltele violente ale mișcării „Vestelor Galbene”, grevele de proporții împotriva reformei pensiilor și, în final, debutul brutal al pandemiei de COVID-19 în primăvara anului 2020.

În iulie 2020, în ciuda unei popularități în creștere care o depășea pe cea a președintelui, Édouard Philippe a demisionat din funcție pentru a-i permite lui Macron o remaniere guvernamentală completă și s-a întors la primăria din Le Havre. Această retragere nu a însemnat însă un abandon, ci pregătirea unei strategii pe termen lung. El a înființat propriul său partid politic de centru-dreapta, denumit Horizons, în octombrie 2021, care face parte din alianța „Ensemble”.

Prin această mișcare, Philippe a rămas în cadrul majorității guvernamentale „macroniste”, dar s-a poziționat ca un critic selectiv al deciziilor de la Palatul Élysée, păstrând o distanță doctrinară fermă în chestiunile legate de rigoarea fiscală și stabilitatea instituțională, așa cum a fost în toamna lui 2025 când deputații Horizons au votat împotriva proiectului de buget (prima parte a Proiectului de Lege a Finanțelor pentru 2026), generând un moment de maximă tensiune politică.

Într-un interviu la TF1 în iunie 2024, Philippe a declarat că decizia lui Macron de a dizolva parlamentul „a ucis majoritatea prezidențială” și a destabilizat țara. Fostul premier i-a reproșat lui Macron în mai 2025 că în campania prezidențială din 2022 nu a prezentat o viziune clară, blocând astfel reformele economice necesare. Apoi, în plină criză guvernamentală (octombrie 2025), Philippe a sugerat ca Macron să facă un pas în spate, cerând alegeri prezidențiale anticipate pentru a debloca Franța. Philippe a taxat dur compromisurile acceptate de președinte și aliații săi (precum anularea reformei privind pensiile), acuzându-l pe Macron de lipsă de consecvență doctrinară în fața stângii. Astfel, actualul candidat a reușit să se distanțeze cu succes de cel care l-a numit premier.

Édouard Philippe se luptă cu Gabriel Attal pentru a fi candidatul alianței „Ensemble”. După ce în tinerețe a fost membru al Partidul Socialist și a ocupat funcții politice mai mici, Attal a intuit declinul socialiștilor și a ales să părăsească partidul în 2016 pentru a deveni unul dintre primii susținători ai mișcării centriste „En Marche!” (actualul „Renaissance”, principala formațiune a alianței „Ensemble”), fondată de Emmanuel Macron. La alegerile legislative din 2017, la vârsta de 28 de ani, a fost ales deputat în Adunarea Națională.

În 2018 a fost numit secretar de stat pentru tineret în Ministerul Educației devenind la 29 de ani cel mai tânăr membru al unui guvern din istoria celei de a Cincea Republică. După ce a fost purtător de cuvânt al guvernului și ministru delegat al conturilor publice, a devenit ministrul educației în 2023. Acolo s-a remarcat prin decizia interzicerii a portului hainelor tradiționale abaya (musulmane) în școli.

Emmanuel Macron l-a numit pe Gabriel Attal în funcția de al Franței în ianuarie 2024, la vârsta de 34 de ani, fiind cel mai tânăr om care a ocupat funcția din istorie. Mandatul său s-a încheiat în septembrie a aceluiași an, după pierderea alegerilor parlamentare de către „Ensemble”. Attal a refuzat însă să treacă în plan secund. El a preluat rapid conducerea grupului parlamentar al formațiunii ”Renaissance” și a fost ales secretar general al partidului respectiv.

Și Attal face eforturi să se distanțeze de Macron. De când a preluat frâiele grupului parlamentar și ale partidului Renaissance, a acționat uneori în opoziție directă cu dorințele taberei ultra-fidele președintelui din cadrul formațiunii. Distanțarea a început vizibil încă din vara anului 2024, când Attal s-a opus public deciziei riscante a lui Macron de a dizolva Adunarea Națională.

În orice caz, Philippe a reușit mai bine să își țină distanța de președinte. Momentan, atât el, cât și Gabriel Attal și-au anunțat candidatura la prezidențiale. Dacă amândoi vor ajunge însă pe buletinul de vot, există șanse ca niciunul să prindă turul 2, întrucât împart același electorat.

Deși cei doi nu au căzut de acord asupra organizării unor alegeri primare în cadrul alianței „Ensemble”, fiecare având susținătorii săi în rândul colegilor lor din acea grupare, există totuși un acord de principiu pentru retragerea unuia în favoarea celuilalt.

Mai exact, cel care stă mai prost sondaje ar urma să renunțe la candidatură, scopul fiind de a împiedica un scenariu în care divizarea voturilor de centru ar duce la un tur doi format exclusiv din partidele de extremă (un duel între candidații LFI, La France Insoumise, și RN). Conform declarațiilor oferite de Édouard Philippe, evaluarea situație și decizia ar urma să aibă loc între lunile octombrie 2026 și februarie 2027.

Dreapta gaullistă, speranțe și ea pentru turul 2

Formațiunile de centru-dreapta au fost o forță timp de decenii în Franța. Cu toate acestea, în 2017, a fost prima dată după 36 de ani când gaulliștii nu au avut candidat în turul 2 la prezidențiale. Atunci, fostul premier republican, François Fillon, a terminat pe 3 în turul 1, la un procent în spatele lui Marine Le Pen.

În urma victoriei sale din 2017, Emmanuel Macron a orchestrat o strategie de „racolare” a mai multor nume grele din tabăra gaullistă. De altfel, primii doi premieri din timpul președinției sale, Édouard Philippe și Jean Castex se încadrează în această categorie, plus mulți alți miniștri. Tactica lui Macron a dat roade și a reușit să „transfere” în acest fel inclusiv votanți gaulliști, care l-au ajutat să câștige și în 2022 ambele seturi de alegeri.

Pentru republicani, însă, a fost o lovitură puternică. Deși rămân puternici la nivelul primăriilor și președinților de regiuni, reușind inclusiv în 2026 rezultate bune la alegerile locale, și astfel sunt principalul partid în Senat (membrii camerei superioare sunt aleși indirect, de un colegiul electoral al aleșilor locali), în Adunarea Națională (camera inferioară) au ajuns să fie al cincilea partid ca număr de delegați, cu mai puțin de 50 de deputați. Iar la prezidențialele din 2022, candidata lor, Valérie Pécresse, nu a luat nici 5%, pragul necesar pentru  acoperirea cheltuielilor de campanie de către stat.

De-a lungul deceniilor, formațiunile politice care au reprezentat dreapta gaullistă au dat patru președinți ai celei de a Cincea Republici Franceze. Este vorba de marele general Charles de Gaulle (unul dintre „părinții” celei de a Cincea Republică), Georges Pompidou, Jacques Chirac și Nicolas Sarkozy.

Acum, Partidul Republican a organizat pe 19 aprilie un vot intern prin care 73% dintre respondenți au ales ca formațiunea să nu organizeze alegeri primare și astfel să își declare deja sprijinul pentru candidatura la prezidențiale a lui Bruno Retailleau, actualul lider al formațiunii (confirmat în funcție în luna mai).

Retailleau și-a construit cariera politică în departamentul Vendée și a fost ales senator, devenind ulterior o figură centrală în camera superioară a legislativului francez. Acesta a condus timp de mulți ani grupul parlamentar al republicanilor din Senat, remarcându-se prin poziții ferme pe teme de securitate, identitate și controlul migrației. Ulterior, a devenit ministru de interne în guvernele Barnier și Bayrou (2024-2025), poziție din care și-a crescut notorietatea, formându-și o reputație de opozant al imigrației ilegale, fapt ce l-a ajutat în timp să ajungă la cârma formațiunii gaulliste și să devină candidatul ei.

Dintre toți politicienii republicani care sperau să candideze, acesta stătea cel mai bine în sondaje, fiind singurul dintre care avea șanse cât de cât realiste de a prinde turul 2.

Deși se specula inițial că s-ar dori organizarea unor alegeri primare prin care să fie desemnat un candidat unic la prezidențiale pentru toate formațiunile de centru-dreapta și dreapta, fiind menționați inclusiv Édouard Philippe, din zona mai de centru, dar și Eric Zemmour, din zona de extremă dreaptă non-RN, drept posibili participanți la acest scrutin preliminar alături de pretendenții din rândul republicanilor, aceasta nu a mai avut loc. Cumva, logica era de a „uni dreapta” și a avea un singur candidat, care să nu fragmenteze votul.

Acapararea puterii în cadrul partidului de către Retailleau nu a fost pe placul tuturor. Reprezentant al aripii conservatoare a formațiunii, au existat centriști din cadrul Partidului Republican care au fost nemulțumiți de faptul că nici măcar nu au mai fost organizate alegeri interne pentru a desemna un candidat, cum se întâmpla în trecut.

În concret, David Lisnard, primarul de succes al localității Cannes, din sudul Franței, și-a dat demisia din partid în această primăvară, nefiind de acord cu felul în care conducerea formațiunii a acționat și a anunțat că va candida din partea partidului format de el, „Nouvelle Energie Pour la France”, la prezidențiale.

De asemenea, principalul rival la nivelul intern al partidului al lui Bruno Retailleau, anume Laurent Wauqiez, fost șef al republicanilor și actual lider al deputaților formațiunii în Parlament, pare că se distanțează tot mai mult de candidatul propriului partid. Mai exact, Wauqiez, ceva mai apropiat de centru pe eșichierul politic decât Retailleau, ar fi urmat să candideze la alegerile primare ale formațiunii. După ce actualul lider al formațiunii a obținut sprijinul membrilor pentru prezidențiale fără a mai se ține primarele, Wauqiez „a bătut în retragere” și a anunțat că își retrage propria candidatură.

Totuși, el a făcut un pas important în a-și arăta sprijinul pentru fostul său coleg de partid, anume Édouard Philippe. Într-un interviu acordat publicației Le Figaro, Wauquiez a afirmat despre acesta că dă dovadă de „ordinea și seriozitatea necesare pentru redresarea Franței”. Fără a-i menționa numele direct, Wauquiez i-a transmis liderului partidului, Bruno Retailleau, că este necesar ca pentru a evita fărâmițarea voturilor în fața stângii conduse de Jean-Luc Mélenchon, candidații cu scoruri mici să știe „să se retragă” din cursă. De altfel, Wauqiez era chiar cel care susținea alegerile primare inclusiv cu candidați din afara partidului, precum Philippe, tocmai pentru ca zona de centru-dreapta să aibă un candidat unic.

Tot din zona dreptei gaulliste este menționat un alt nume care putea capta o parte din voturile electoratului francez, fiind vorba de cineva cu rezonanță internațională.

Este vorba despre Dominique de Villepin, ex-diplomat și om politic francez de centru-dreapta, apropiat al fostului președinte Jacques Chirac. Cât timp acesta a fost la palatul Élysée, de Villepin a fost secretar general al administrației prezidențiale, ministru de externe (funcție din care a rostit celebrul discurs de la ONU prin care afirma poziția Franței împotriva războiului din Irak), ministru de interne și premier (2005-2007).

Ulterior, el s-a retras din viața politică, după ce a încercat să formeze o mișcare politică gaulliste alternativă UMP-ului lui Nicolas Sarkozy. Recent, el a revenit prim-plan prin luările sale de poziție legat de Războiul din Gaza, manifestându-și susținerea pentru Palestina, fapt ce i-a atras simpatia unei bune părți a publicului francez. Anul trecut, el a fondat un nou partid politic, „Franța Umanistă”, aspect ce a dus la speculațiile cum că el ar urma să candideze la anul la alegerile prezidențiale, prezentându-se drept adevăratul succesor politic al lui Jacques Chirac.

Stânga din Franța, fragmentată

După ce la alegerile parlamentare din 2022 și 2024, formațiunile de stânga și de extremă stângă au candidat împreună într-o alianță, obținând chiar cel mai mare număr de mandate în 2024, la prezidențialele de la anul se pare abordarea va fi diferită. Au existat mai multe puncte de divergență între Partidul Socialist, Ecologiștii și La France Insoumise, printre care poziția față de Războiul din Gaza, antisemitismul, sau colaborarea cu formațiunile macroniste.

Pe 9 iulie, membrii Partidului Socialist au votat să organizeze alegeri primare pentru stabilirea prezidențiabilului doar din persoane din interiorul formațiunii sau partide aliate, precum „Place Publique” al lui Raphaël Glucksmann, sau „La Convention” al fostului premier Bernard Cazeneuve.

Decizia a fost o lovitură directă pentru liderul formațiunii, Olivier Faure. Acesta dorea să organizeze alegeri primare alături de restul formațiunilor de stânga, precum Ecologiștii, astfel încât stânga să aibă un candidat unic.

Aripa centristă a formațiunii, nedornică a se asocia iar cu restul partidelor de pe stânga eșichierului politic, existând diferențele de opinie amintite în primul paragraf al secțiunii, a reușit astfel să obțină această victorie de etapă în fața lui Olivier Faure. Liderul socialist a fost artizanul „Noului Front Popular”, alianța din care au făcut parte și LFI, Partidul Comunist și Ecologiștii, care s-a format pentru parlamentarele din 2024, el dorind o refacere parțială a acesteia pentru prezidențiale.

În cadrul alegerilor primare ale socialiștilor, principali pretendenți la nominalizare se pare că vor fi europarlamentarul Raphaël Glucksmann, fostul președinte François Hollande, dar și Ségolène Royal, candidata din 2007 care a pierdut în turul 2 împotriva lui Nicolas Sarkozy, aceasta fiind și fosta soție a lui Hollande.

Glucksmann este cel care ar avea șanse relative de a prinde turul 2, oricum el fiind cotat sub Édouard Philippe și Jean-Luc Mélenchon. Restul candidaților socialiști nu trec de 10% în sondajele pentru turul 1.

Fiul al filozofului André Glucksmann, Raphaël a intrat în politică în 2018, atunci când a înființat formațiunea „Place Publique”, aliată cu Partidul Socialist. Acesta a candidat pe listele socialiștilor la europarlamentare atât în 2019, cât și în 2024. În 2024, el a fost cap de listă, formațiunea obținând cel mai bun scor al său în ultimii ani, cu aproape 14% din voturi. Rezultatul l-a propulsat pe Glucksmann, care a devenit o variantă de prezidențiabil. O parte din elanul său a fost estompat după o dezbatere de acum câteva luni cu Éric Zemmour, despre integrarea europeană. Prestația lui Glucksmann a fost catalogată de media drept una foarte slabă, arătând slăbiciunile sale în vederea scrutinului prezidențial de la anul.

Cât despre François Hollande, acesta a revenit în prim-planul politicii franceze în 2024, atunci când a reușit să obțină un mandat de parlamentar în urma alegerilor anticipate de atunci. S-a speculat că fostul președinte, care în 2017 a refuzat să candideze pentru un al doilea mandat pe fondul cotei sale de încredere care s-a prăbușit, a revenit cu dorința de a ajunge iar la putere. O nouă candidatură la prezidențiale nu pare însă că ar avea succesul celei din 2012, când a câștigat împotriva președintelui în funcție, Nicolas Sarkozy.

Jean-Luc Mélenchon, port-drapelul extremei stânga

La fel ca Marine Le Pen, Jean-Luc Mélenchon a candidat la ultimele trei alegeri prezidențiale, cei doi declarându-și ambii oficial candidatura și pentru 2027. În 2022, politicianul de extremă stânga a luat 22% și a terminat pe locul trei, fiind la doar un procent distanță de a ajunge în turul 2.

Partidul LFI, „La France Insoumise”, a fost înființat tot de acesta, în 2016. Formațiunea a crescut în popularitate și importanță, alături de liderul său. Dacă inițial era considerat a fi un partid secundar, de extremă stânga, cu un bazin electoral limitat la marxiști, minorități și tineri, cu timpul a devenit principala formațiune a stângii.  Și în actuala configurație parlamentară, aceasta are mai mulți deputați decât socialiștii.

Partidul LFI a profitat de crizele declanșate de Macron pe parcursul celor două mandate, reprezentanții reușind să se pună în antiteză cu președintele, câștigând sprijin astfel. Reforma pensiilor din timpul celui de-al doilea mandat al lui Macron, care prevede inclusiv creșterea vârstei de pensionare treptat de la 62 de ani la 64, a fost un moment de cotitură pentru președinte, popularitate sa nerevenindu-și niciodată cu adevărat după acest demers. Opoziția a câștigat capital de încredere, inclusiv LFI.   

Cât despre Mélenchon, acesta a devenit în ultimii doi ani o figură mai nefrecventabilă până și decât liderii de la RN. În timp ce partidul lui Le Pen a continuat efortul de „spălare a imaginii”, formațiunea LFI a mers pe o strategie de radicalizare și mai mare, mai ales fondul multiplelor crize simultane, atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

Mélenchon a atras valuri de critici dure după atacurile din 7 octombrie 2023, când formațiunea sa a refuzat să catalogheze Hamas drept organizație teroristă, polemică amplificată ulterior de afirmația sa că antisemitismul din Franța ar fi doar „rezidual”. Pe plan internațional, Mélenchon este contestat pentru atitudinea sa pro-rusă, opoziția față de sancțiunile impuse Kremlinului și dorința explicită de a retrage Franța din NATO.

În plus, stilul său politic este adesea catalogat drept agresiv și anti-instituțional. Un moment de referință este incidentul din 2018 când a strigat în fața autorităților „Republica sunt eu!”. Toate aceste elemente, combinate cu un mod de conducere autoritar, au provocat rupturi în cadrul alianțelor de stânga din Franța, transformându-l într-un lider profund polarizant atât pentru electorat, cât și pentru propriii parteneri politici.

Ce indică sondajele în prezent?

Sondaj Harris-Toluna făcut pe 7-8 iulie, mai multe scenarii ipotetice pentru turul 1 prezidențial.

Sondaj Harris-Toluna făcut pe 7-8 iulie, mai multe scenarii ipotetice pentru turul 2 prezidențial.

Cu peste 9 luni înaintea turului întâi, orice sondaj are limitările sale, fiind doar o „poză de moment” care se poate schimba oricând. Cu toate acestea, cercetările sociologice sunt relevante pentru a arăta diverse trenduri, ele fiind un reper parțial.

În cazul celor cinci scenarii testate pentru turul 1 de către cei de la Harris Interactive și Toluna, există mai multe ipoteze care pot fi corelate mai ales cu informațiile prezentate în analiza aceasta.

Poate cea mai interesantă concluzie, văzând aceste cifre, este aceea că în cazul în care atât Édouard Philippe, cât și Gabriel Attal candidează ambii, atunci Marine Le Pen și Jean-Luc Mélenchon ar intra în turul doi. Așadar, dacă situația se menține până în toamnă, atunci Gabriel Attal ar trebui să se retragă în favoarea lui Édouard Philippe, conform înțelegerii confirmate de cei doi, pentru a preveni un tur doi între cele două extreme.

Se observă și că Édouard Philippe trece de 20% în cazul în care candidează el și Attal nu, plecând cu prima șansă de a merge în turul 2 alături de Marine Le Pen, care conduce detașat.

Atât Raphaël Glucksmann, cât și Bruno Retailleau, se află la câteva procente în spatele lui Jean-Luc Mélenchon și Édouard Philippe/Gabriel Attal, în funcție de care dintre ei doi candidează.

Pentru Marine Le Pen, șansele de câștigare a turului 1 sunt foarte bune. Chiar și așa, trebuie punctate trendurile de la ultimele două alegeri, mai ales sondajele de opinie din lunile antemergătoare scrutinului. Scorul final obținut de candidata RN a fost mai mic chiar cu câteva procente față de arătau cercetările sociologice, în timp ce Mélenchon și Macron au obținut scoruri mai mari față de media sondajelor cu câteva luni înaintea votului.

Un astfel de scenariu nu este exclus nici acum, anume ca Édouard Philippe sau Gabriel Attal, respectiv candidatul LFI, să atragă susținători chiar înaintea scrutinului, în analiza electoratului lor regăsindu-se mai mulți votanți care se decid în ultimele zile de dinaintea votului.

Analiza turul 2 indică și aici un avantaj pentru Marine Le Pen. Trebuie spus că trendul din sondajele publicate cu câteva luni înaintea scrutinului și scorul final obținut de candidata RN se aplică și pentru turul 2. Mai exact, la ultimele două alegeri prezidențiale, aceasta a avut o prestație sub ceea ce indicau măsurătorile sociologice premergătoare campaniei electorale oficiale.

Desigur, deși există celebrul dicton cum că istoria se repetă, nu există nicio garanție că asta se va întâmpla și în 2027. În orice caz, Le Pen înregistrează un avans atât de solid în sondaje, încât și-ar permite să obțină cu câteva procente mai puțin în turul 2 și tot ar ajunge la Palatul Élysée în cele din urmă, în majoritatea cazurilor. Există însă un singur candidat cu care aceasta nu își permită să piardă niciun procent.

Este vorba despre Édouard Philippe, cel care în majoritatea scenariilor, ar ajunge în turul 2 alături de Le Pen. Așa cum indică și sondajul Harris-Toluna, el este cotat cu 49%, deci se află în marja de eroare. Un astfel de avans minim pentru Le Pen cu atât de mult timp înaintea scrutinului nici măcar nu poate considerat cu adevărat un avantaj.

Marine Le Pen este și ea conștientă de pericolul pe care îl reprezintă Édouard Philippe și că ar putea fi singurul care să o bată. Ea a declarat într-un interviu pentru Association France Presse din aprilie că „alegerile prezidențiale vor fi, aproape cu certitudine, o confruntare între blocul centrist și RN – cu condiția ca acesta din urmă să reușească să desemneze un candidat comun. În acest scenariu, Édouard Philippe dispune de anumite avantaje matematice: provine din zona de dreapta și a fost prim-ministru în timpul mandatului lui Macron, fără a-și înstrăina însă electoratul de stânga.”

Analiza candidatei RN este cât se poate de lucidă. Aceasta punctează bine că Philippe are potențialul de a aduna electorat atât din zona de dreapta, cât și din centru, dar e tolerat și de cei de stânga. Astfel, el pare singurul dintre rivalii ei politici capabili să coaguleze o majoritate împotriva RN, restul neavând suficient sprijin din partea anumitor zone de pe eșichierul politic.

Practic, e vorba despre formarea a ceea ce francezii denumesc „cordonul sanitar” împotriva extremei drepte, anume coalizarea tuturor electoratelor în spatele candidatului care intră în turul doi cu politicianul RN, scopul fiind de a-l împiedica pe acesta din urmă să fie ales. Strategia a funcționat până acum cu succes de fiecare dată începând cu 2002, când Jean-Marie Le Pen a intrat atunci în turul doi cu Jacques Chirac, iar toate forțele anti-RN s-au reunit în spatele gaullistului.

„Cordonul sanitar” a funcționat și la ultimele alegeri parlamentare, în ciuda numărului record de mandate obținute de RN. Totuși, trebuie neapărat punctat că deși cei aproape 130 de deputați reprezintă o pondere, sondajele inițiale arătau că RN ar fi putut obține undeva între 180-200 de mandate, chiar și mai mult. Ceea ce a împiedicat un astfel de scenariu să devină realitate au fost retragerile reciproce care au avut loc între candidații Noului Front Popular, alianței „Ensemble” și Partidului Republican, în favoarea celui care avea șansele cele mai mare de a-l învinge în circumscripșia parlamentară pe candidatul RN, chiar înaintea turului 2.

Cei de la RN au anunțat cu „surle și trâmbițe”, după ce le-a trecut șocul inițial că nu au câștigat alegerile respective, că probabil a fost ultima dată când „cordonul sanitar” va mai funcționa, ei crezând că vor deveni atât de populari încât nu vor mai putea fi opriți, chiar și de către toate celelalte partide împreună.

Rămâne de văzut dacă asta se va întâmpla la alegerile prezidențiale viitoare. Momentan, pare că Jean-Luc Mélenchon nu poate aduna sprijin din partea electoratului de centru și de dreapta, Raphaël Glucksmann și Gabriel Attal din partea electoratului de dreapta, iar Bruno Retailleau din partea celui de stânga, în cazul în care ei ar ajunge în turul 2 contra lui Marine Le Pen. Revenind la spusele acesteia, Édouard Philippe este unicul candidat care momentan pare că ar putea uni în jurul său diverșii votanți de ideologii diferite și să reușească să o învingă la urne.