Keir Starmer și-a anunțat demisia, ce urmează?

Andy Burnham, fostul primar din Manchester, e așteptat să preia „ștafeta”

Keir Starmer, stânga, și Andy Burnham, dreapta

După mai multe luni tumultoase, pline de speculații, premierul britanic Keir Starmer a anunțat pe 22 iunie decizia de a renunța la șefia Partidului Laburist, asta însemnând în mod automat și destituirea din funcția de premier.

Încă de la alegerile locale de pe 7 mai (https://www.internationalaffairsromania.com/post/alegeri-pe-7-mai-%C3%AEn-marea-britanie-miza-e-mare), atunci când formațiunea prim-ministrului a pierdut nu mai puțin de 1498 mandate în consiliile locale din Anglia, s-a speculat că urmează ca mai mulți colegi de partid să îi ceară demisia lui Starmer, aceștia dorind de mai mult plecarea sa, pe fondul scăderii dramatice în sondaje a partidului. Practic, scrutinul respectiv a consfințit definitiv soarta liderului laburist.

În mod firesc, au existat discuții despre cine ar trebui să îi ia locul lui la Starmer la șefia partidului și la Downing Street. Fosta vice prim-ministră, Angela Rayner, preferată de aripa de stânga a partidului, era un nume foarte vehiculat, alături de cel al lui Wes Streeting, fostul ministru al sănătății, el fiind preferată de aripa de centru a formațiunii (blairiștii- apropiați ca ideologie de fostul premier Tony Blair). A fost vehiculată inclusiv o revenire a lui Ed Miliband (actualul ministru al energiei) în fruntea formațiunii, el conducând partidul între 2010 și 2015, an în care laburiștii au pierdut surprinzător alegerile parlamentare în fața conservatorilor.

Cea mai populară variantă, însă, era Andy Burnham, primar al Manchesterului până pe 19 iunie, care în ultimele luni era în mod constant în fruntea ierarhiei privind cota de încredere a publicului britanic în diverși politicieni. Marea problemă a acestuia era că nu deținea funcția de parlamentar, condiție obligatorie pentru a deveni liderul partidului și premier.

Burnham a dat semne încă de anul trecut din septembrie că ar vrea să îi ia locul lui Starmer, popularitatea acestuia prăbușindu-se încă de pe atunci, alături de scorul partidului în sondaje. La convenția de la Liverpool a laburiștilor, Sir Keir Starmer a ținut un discurs considerat a fi foarte bun, prin care a reușit să oprească temporar iureșul din jurul lui Burnham și să mai câștige timp până la alegerile locale din mai 2026.

Fostul primar din Manchester a încercat încă din ianuarie, când s-a eliberat un mandat în circumscripția Gorton & Denton din Manchester pentru Camera Comunelor, să candideze, scopul fiind de a deveni eligibil în cursa pentru șefia partidului. Aliații lui Starmer din conducerea laburistă de atunci i-au blocat candidatura lui Burnham, motivând că dacă el ar fi ales, atunci ar avea loc noi alegeri pentru primăria Manchester și nu își pot permite să piardă poziția respectivă.

A existat atunci un val de critici acerbe, mișcarea fiind văzută clar ca o tentativă de a echipei Starmer de a-și împiedica un rival. În cele din urmă, laburiștii au pierdut circumscripția respectivă în detrimentul Partidului Verde, care a câștigat astfel primul său mandat din istorie în nordul Angliei, cimentându-și astfel statutul de amenințare la adresa formațiunii laburiste.

În urma rezultatelor foarte slabe ale laburiștilor la alegerile locale din mai, Josh Simons, parlamentar laburist în circumscripția Makerfield, în Manchester, și-a dat demisia, creându-se astfel o nouă oportunitate pentru Andy Burnham de a fi ales în Camera Comunelor. De data aceasta, conducerea partidului nu s-a mai opus, iar primarul a putut candida.

Burnham, victorie categorică

Deși lui Burnham i s-a permis să între în cursă, au existat opinii cum că de fapt echipa Starmer ar fi vrut să îl atragă pe rival într-o capcană, date fiind caracteristicile circumscripției Makerfield, sperând astfel că el ar pierde și astfel nu ar mai putea emite pretenții la șefia partidului.

Încă de la crearea circumscripției în 1983, au fost aleși numai candidați laburiști, dar Makerfield devenise un fief al celor de la Reform UK, formațiunea lui Nigel Farage.

La referendumul din 2016 pentru apartenența Marii Britanii la Uniunea Europeană, aproape 65% din votanții aparținând circumscripției Makerfield au votat pentru ieșirea din UE, poziție susținută de Farage, dar nu de majoritatea laburiștilor.

La alegerile parlamentare din 2024, atunci când Reform UK a câștigat 5 mandate, Makerfield a fost una dintre circumscripțiile unde formațiunea a avut unul dintre cele mai mari scoruri fără a reuși să o câștige, cu 31,8%. Acum, cu partidul lui Farage fiind cotat chiar cu posibilitatea de a obține nu mai puțin de 200 de mandate într-un scrutin ipotetic, o circumscripție precum Makerfield ar fi trebuit să fie foarte ușoară de câștigat.

Confirmare a acestei idei sunt chiar alegerile locale din mai, când Reform UK a luat 50,4% din voturi în circumscripția Makerfield și a câștigat astfel toate cele 8 mandate în consiliul local, laburiștii obținând doar 22,7%.  

În ciuda tuturor acestor aspecte, Burnham beneficia de o cotă de popularitate imensă, el fiind primarul Greater Manchesterului, adică atât a orașului în sine, cât și a regiunii adiacente, unde se regăsește orașul Wigan și circumscripția pomenită. Pentru a fi mai exacți, rolul lui Burnham se asemăna de fapt unui președinte de consiliu județean din România. Popularitatea sa se datora în special creșterii economice a Manchesterului cât timp a fost el primar, din 2017 până în iunie 2026. În afara de localitățile Reading, din regiunea de Sud-Est (cea mai prosperă a Marii Britanii) și a capitalei Londra, Manchesterul înregistra cea mai mare creștere economică anuală. În orice caz, orașul renumit pentru echipele sale de fotbal avea o creștere peste media națională, dar prosperitatea se resimțea mai ales în comparație cu alte orașe din nordul Angliei (majoritatea fiind fiefuri laburiste), regiune defavorizată istoric față de sudul mai bogat.

Burnham a fost văzut drept unul „dintre arhitecții” ascensiuni vizibile a Manchesterului, acesta fiind principalul său atu care l-a propulsat. Totodată, era văzut drept o alternativă la Starmer, el fiind perceput a fi un comunicator mai bun față de „rigidul” premier, lumea din Makerfield votând de facto pentru înlocuirea lui Starmer.

Deși sondajele îl dădeau pe Burnham cu un avans de 5-10%, acesta s-a impus în fața candidatului Reform UK cu peste 20 de procente, consolidându-și astfel clar statutul de pretendent la șefia partidului.

Dincolo de a victoria clară față de Reform UK, un alt aspect impresionant al victoriei lui Burnham este și felul în care pur și simplu a „distrus” rivalii de pe stânga eșichierului politic ai laburiștilor. Mai exact, într-o perioadă în care anumite sondaje arată că verzii s-ar afla în fața laburiștilor, iar liberal-democrații „le-ar sufla în ceafă” acestora din urmă, candidații celor două formațiuni rivale au obținut ambii scoruri de sub 1%.

De fapt, acesta pare să fie marele punct forte al lui Burnham. Anume, căderea laburiștilor e clar că se datorează parțial migrării fostului lor electorat în nordul Angliei, mai ales în rândul celor pro-Brexit, către Reform.

Dar marea problemă e de fapt pierderea electoratului de stânga, chiar stânga radicală, către verzi, respectiv votanții de centru către liberal-democrați. Așa se explică pierderile laburiștilor, respectiv câștigurile verzilor și liberal-democraților. Burnham a reușit să inverseze exact chestiunea aceasta. Asta se reflectă inclusiv în sondajele ipotetice unde oamenii erau întrebați cum ar vota dacă el ar fi liderul laburiștilor, rezultatele arătând că într-un astfel de scenariu, formațiunea ar reuși chiar să egaleze Reform UK în fruntea clasamentului.

Sondaj cu Burnham ca lider la laburiștilor. Sursă: Europe Elects

Predarea ștafetei

Dintre celelalte variante de a-l succeda pe Starmer, zilele trecute s-a speculat mai ales legat de numele lui Wes Streeting, cel care și-a dat demisia „cu surle și trâmbițe” în mai din funcția de ministru al sănătății, adoptând o poziție anti-Starmer în urma alegerilor locale.

Fiind văzut ca omul aripii „blairiste” din cadrul formațiunii laburiste, Streeting nu era totuși agreat de aripa de stânga a partidului, majoritară în rândul partidului. Ulterior, după alegerea lui Burnham ca parlamentar, Streeting s-a apropiat de acesta și a anunțat că nu va candida la șefia Partidului Laburist.

Rămâne de văzut dacă va apărea orice alt candidat în afara lui Burnham care să intre oficial în cursa pentru poziția de lider a formațiunii, sau dacă proaspăt realesul parlamentar va avea „cale liberă”.

Starmer se arătase inițial dispus să lupte pentru poziția sa de lider cu orice pretendent care reușește să obțină suficient sprijin din partea delegației laburiste din Camera Comunelor pentru a declanșa oficial alegeri interne. Aceasta era poziția sa inclusiv pe 19 iunie, când Burnham a câștigat în Makerfield. Între timp, dată fiind dorința imensă de schimbare din rândul partidului, Starmer a cedat și a anunțat pe 22 iunie că va renunța la funcția de lider, fără să mai concureze.

Scandalurile în care a fost implicat în ultimul an, alături de creșterea economică modestă, dar mai ales comunicarea sa „scorțoasă” și lipsa de carismă au fost decisive în căderea sa.

Rămâne de văzut care va fi calendarul tranziției către noul lider. Conform anunțurilor oficiale transmise de la Downing Street, abia de pe 9 iulie ar putea Burnham și restul laburiștilor interesați să își depună candidatura pentru șefia partidului. Dacă există doar un singur candidat, atunci acesta va deveni premier pe 16 iulie, chiar înaintea vacanței parlamentare. Dacă există mai mulți candidați, atunci abia în septembrie se va vota în cadrul partidului pentru noul șef, lunile de vară fiind pentru campanie.

Există însă și varianta ca Starmer să accelereze demersul de „predare a ștafetei” către Burnham, o ipoteză vehiculată tot mai mult în presa britanică. Desigur, Burnham ar trebui să fie singurul pretendent la șefia formațiunii, dar să există totodată un consens că nu va apărea nimeni altcineva care să își lanseze candidatura. Fostul primar și-a preluat oficial mandatul de parlamentar pe 22 iunie, astfel că el e acum eligibil oficial pentru a fi premier.

Avantajul unei tranziții rapide a șefiei ar însemna că Burnham ar putea participa deja la summitul NATO din Ankara de pe 7-8 iulie, dar și la summitul bilateral UE-Marea Britanie de pe 22 iulie.

Criticile aduse lui Burnham

Prezent de peste un sfert de secol pe scena politică britanică, Andy Burnham în niciun caz nu este o figură nouă. El a fost ales în Camera Comunelor pentru prima dată în 2001, în circumscripția Leigh, din Greater Manchester. În 2007, a devenit adjunctul trezoreriei, adică echivalentul unui secretar de stat la ministerul finanțelor în România. Ulterior, în 2008, a devenit ministrul culturii în guvernul Gordon Brown, fiind apoi ministru al sănătății din 2009 până în 2010, când laburiștii au pierdut alegerile în fața conservatorilor.

Ulterior, el a rămas un nume important al delegației parlamentare a laburiștilor în timpul primului guvern al conservatorului David Cameron, din 2010 până în 2015, el ocupând funcții în „guvernul din umbră” al opoziției. După alegerile parlamentare din 2015, când Ed Miliband a renunțat la șefia partidului după înfrângerea surprinzătoare în fața conservatorilor, Burnham a candidat pentru funcția lui.   

Acesta a pierdut însă în fața lui Jeremy Corbyn, Burnham fiind văzut la acea vreme drept reprezentantul aripii de centru a formațiunii, în timp ce rivalul său era susținut de aripa stângă. Deși a pierdut întrecerea internă, el a fost cooptat de Corbyn în „guvernul său din umbră”, ca ministru de interne. Ulterior, a renunțat la funcția respectivă și la mandatul de parlamentar pentru a candida la primăria Greater Manchester, poziție creată în 2017, unde a și fost ales.

Manchester fiind unul dintre cele mai progresiste orașe ale Marii Britanii, Burnham a devenit, oarecum paradoxal, o „emblemă” a stângii laburiste, acesta adaptându-și platforma politică pentru a deveni popular cu electoratul respectiv.

De fapt, asta este și principala critică la adresa lui Burnham, anume faptul că nu e consecvent. Există chiar un banc despre un „blairist”, un „brownist” (adept al fostului premier Gordon Brown) și un „corbynist” (adept al lui Jeremy Corbyn) care merg cu toții într-un bar și îl salută pe același „prieten”, anume pe Andy Burnham.

Într-adevăr, Burnham s-a poziționat la începutul carierei sale parlamentare ca un aliat al lui Tony Blair, premierul laburist de la vremea aceea. Ulterior, după ce acesta a renunțat la funcție în favoarea lui Gordon Brown, Burnham a reușit să se „lipească” de acesta din urmă, obținând și funcția de la trezorerie evocată anterior, asta în ciuda poziționării mai la stânga a lui Brown față de Blair.

Ulterior, deși a adoptat o poziție mult mai la dreapta față de Jeremy Corbyn în campania internă din 2015, el nu a avut apoi nicio reținere în a se alătura echipei învingătorului, asta în ciuda convingerilor mult mai de stânga ale predecesorului lui Keir Starmer la șefia laburiștilor.

Burnham e conștient de aceste critici și surse apropiate de el spun chiar că îl deranjează toate aceste atacuri. Rămâne de văzut în perioada următoare dacă va adopta o poziție mai de stânga față de Starmer, în speranța de a atrage acel electorat care a migrat la verzi, sau dacă va dori să aibă o abordare mai centristă, prin care să atragă votanți ai liberal-democraților și eventual ai conservatorilor.

Totodată, o altă critică adusă lui Burnham este aceea că pe plan extern, el este relativ necunoscut pe scena internațională, ceea ce reprezintă un mare handicap în perioada aceasta în care se întâmplă atâtea în lume. Pur și simplu partenerii Marii Britanii nu știu prea bine încă cu cine vor avea de a face. Aici trebuie să intervină diplomația britanice, care va trebui să funcționeze la „turație maximă” în perioada următoare pentru a-l ajuta în a-și crea o imagine.

Deși el a declarat de mai multe ori că și-ar dori ca Marea Britanie să redevină membră a UE într-o bună zi, în timpul candidaturii sale în Makerfield, el a adoptat o poziție mult mai nuanțată, pentru a nu aliena electoratul majoritar eurosceptic al circumscripției. Va trebui văzut dacă el va renunța la „liniile roșii” ale lui Keir Starmer, anume ca Marea Britanie să nu alăture pieței unice sau uniunii vamale a UE. În plus, va trebui văzut dacă Burnham va „relansa” relația specială cu Statele Unite, afectată de tensiunile dintre Trump și Starmer din ultimele luni.

Planuri îndrăznețe de schimbare

Andy Burnham a declarat zilele trecute după victoria de la Makerfield că este ultima șansă a Partidului Laburist de a „schimba”. Așa cum indica analiza de mai sus, dacă Burnham nu va reuși să aducă îmbunătățiri în viețile oamenilor, atunci circumscripții precum Makerfield riscă să fie pierdute pe o perioadă de mulți ani de către laburiști în detrimentul Reform UK.

În acest sens, deja au apărut primele informații pe surse despre mai multe modificări majore plănuite de Burnham, unele dintre ele fiind asociate numelui său deja de mai mult timp.

Acesta ar dori să elimine funcția de responsabil cu disciplina partidului din cadrul delegației parlamentare (Whip), scopul fiind de a le oferi aleșilor laburiști mai multă libertate de a vota cum consideră ei că e mai bine asupra diverselor proiecte de lege, nemaifiind astfel sancționați dacă ar vota într-un anume fel.

Cele mai mari schimbări, care ar altera însă în mod substanțial politica britanică sunt propunerile legate de cele două camere ale Parlamentului de la Westminster. Mai exact, Burnham ar dori la Camera Comunelor trecerea de la actualul sistem de vot, cu scrutin uninominal majoritar, la un sistem de reprezentare proporțională, adică un vot pe liste.

Această propunere ar schimba radical felul în care s-ar distribui puterea politică în Marea Britanie. În mod istoric, țara s-a aflat de mai multe secole în paradigma unor două mari partide care își dispută puterea între ele. Până în anii 1920, era vorba despre conservatori și liberali ca fiind principalele formațiuni (respectiv predecesoarele celor două partide în secolele XVIII și prima jumătate a secolului XIX), ulterior, în ultimii 100 de ani, fiind conservatorii și laburiștii.

Cele două partide au avut ambele parte în ultimul an de o popularitate tot mai mică în rândul britanicilor. Conservatorii deja au devenit a doua formațiune a dreptei britanice, fiind devansați de către Reform UK, iar laburiștii riscă și ei să devină a doua formațiune a stângii, în detrimentul verzilor.

Se poate interpretă că o astfel de schimbare ar funcționa de fapt ca o formă de protecție gândită de Andy Burnham pentru ca laburiștii să nu ajungă în postura de a avea doar câțiva zeci de parlamentari, aspect caracteristic formațiunilor mai mici în actualul sistem electoral al Marii Britanii.

Trebuie însă punctat că actualul sistem uninominal majoritar dintr-un singur tur a produs niște dezechilibre bizare. Spre exemplu, la ultimele alegeri, laburiștii, cu doar 33,7% din votul popular au câștigat 63,2% din mandate. De cealaltă parte, Reform UK, cu 14,8% din votul popular nu a luat nici măcar 1% din mandate.

În esență, dacă nu câștigi circumscripții, degeaba ai scor bun la nivel național. De asta se tem fix anumiți laburiști în legătură cu viitoarele alegeri. Anume să nu ajungă într-o poziție unde nu mai reușesc să câștige circumscripții.

De-a lungul ultimelor decenii, partidele mai mici din Marea Britanie au susținut în general sistemul reprezentării proporționale, acesta având posibilitatea de a le oferi lor mai multe mandate în conformitate cu procentajul obținut la nivel național.

Deși oameni precum Tony Blair și Keir Starmer au afirmat și ei că ar vrea un sistem pe baza reprezentării proporționale, odată ce au ajuns prim-miniștrii nu și-au respectat promisiunea, până la urmă fiind o formă de consolidare a puterii partidului lor.

Rămâne de văzut cum va proceda Burnham. Mare diferență în contextul său e că un astfel de sistem ar fi acum mai benefic pentru laburiști decât vechiul sistem. El chiar a indicat luna trecută că ar introduce o astfel de prevedere chiar și fără referendum.

Diferența majoră ar veni din faptul că noul sistem ar necesita construirea unor coaliții de mai multe partide, fiind rare situațiile în care o formațiune obține 50%+1 voturi pentru a face singură majoritatea. De altfel, actualul sistem le oferă partidelor mari posibilitatea tocmai de a câștiga suficiente mandate pentru a face singure un guvern.

O altă modificare majoră este legată de camera superioară a Parlamentului britanic, anume camera lorzilor. În prezent, membrii acesteia nu sunt aleși prin vot de populație, nici măcar indirect. Ei sunt numiți fie de către partidele politice, sau obțin mandatele în virtutea titlurilor nobiliare care sunt transferate din generație în generație de anumite familii.

Burnham și-ar dori un sistem asemănător cu al Franței, anume cu o cameră superioară care să reprezinte regiunile țării, anume Senatul Regiunilor și Națiunilor Marii Britanii. În cazul acesta, reprezentanții familiilor nobiliare nu ar mai fi automat membri, cum e în prezent.

În orice caz, principala misiune a lui Burnham, sau a oricărui alt nou premier ar putea apărea în mod surprinzător, este cea de a redresa economia țării. Anume, de a reduce rata inflației și a reuși să obține și o creștere a PIB-ului, care să întărească puterea de cumpărare a consumatorilor. Cel mai probabil, acesta va fi de fapt aspectul decisiv pentru votanți la următoarele alegeri.