Statele Unite ale Americii la 250 de ani

Unchiul Sam, vulturul cu cap alb american și Columbia (personificarea Americii, precum Britannia în Marea Britanie și Marianne în Franța), simboluri ale Statelor Unite.

Acum 250 de ani, pe 4 iulie 1776, cel de-al Doilea Congres Continental, adunat la Pennsylvania State House din Philadelphia, proclama Declarația de Independență a Statelor Unite. Delegațiile celor 13 colonii (Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Virginia, Maryland, Delaware, Pennsylvania, New Jersey, New York, Connecticut, Rhode Island, Massachusetts, New Hampshire) au aprobat forma finală a declarației, scrisă de „Comitetul celor 5” (Thomas Jefferson, Benjamin Franklin, John Adams, Roger Sherman, Robert R. Livingston), după ce votul politic decisiv pentru adoptarea ei avusese loc pe 2 iulie 1776.

Președintele Congresului Continental, John Hancock, alături de secretarul Congresului, Charles Thomson, au semnat declarația pe 4 iulie, autentificând astfel textul final și certificând decizia coloniilor reunite.

Războiul de Independență al Statelor Unite, sau Revoluția Americană, a început propriu-zis în 1775, cu Bătăliile de la Lexington și Concord. Victoria americană de la Saratoga din 1777 i-a convins pe francezi să se alături războiului de partea coloniilor. După ce în 1781, la Yorktown, americanii i-au învins pe britanici, flota franceză blocând retragerea celor din urmă, Regatul Unit a recunoscut independența Statelor Unite în urma Tratatului de la Paris de pe 3 septembrie 1783, consemnând astfel victoria „yankeilor”.

„The rest is history”, cum s-ar zice. Convenția Constituțională de pe 17 septembrie 1787 a redactat Constituția țării, ea întrând în vigoare pe 4 martie 1789. Primele zece amendamente la acel text, celebrul document cunoscut ca „Bill of Rights”, au fost adăugate special pentru a proteja libertățile individuale, Congresul SUA aprobându-le pe 25 septembrie 1789, pentru ca ele începând să se aplice de la 15 decembrie 1791.

George Washington, fostul Comandant Suprem al Armatei Continentale, a devenit primul președinte al Statelor Unite pe 30 aprilie 1789, asta după ce el a fost ales în unanimitate de Colegiul Electoral, rămânând până în prezent singurul candidat care să reușească performanța aceasta.

După ce a fost reales pentru un al doilea mandat, Washington a refuzat să mai candideze pentru al treilea, stabilind astfel o cutumă care avea să dăinuie timp de 140 de ani. Pe 4 martie 1797, el i-a predat puterea lui John Adams, cel de-al doilea președinte din istoria SUA.

Întrucât Adams venea tot de la Partidul Federalist, care l-a susținut pe Washington în timpul mandatelor sale (deși el era independent), prima tranziție pașnică a puterii este considerată a fi preluarea președinției de către Thomas Jefferson de la cel de-al doilea lider din istoria Statelor Unite în 1801.

Jefferson câștigase alegerile din 1800, el fiind candidatul Partidului Democrat-Republican. În ciuda faptului că Adams a fost profund dezamăgit de rezultat și a refuzat să participe la ceremonia de învestire a celui care l-a învins, el a părăsit pașnic funcția, reprezentând un moment de cotitură în istoria democrațiilor moderne.

Istoria, între teorii și realitate

Anthony Scaramucci, cunoscutul finanțist și autor american, care a lucrat ca director de comunicare al administrației Trump în primul mandat al actualului președinte la Casa Albă, a adus recent în atenție o teorie din 1991, care pare că se potrivește perfect cu vremurile actuale în care se află Statele Unite.

Mai exact, este vorba despre „teoria generațională Strauss-Howe”, concepută de către Neil Howe și William Strauss, aceasta fiind detaliată în cartea lor, „The Fourth Turning”.

În concret, această teorie sociologică afirmă că istoria este ciclică, existând perioade de către 80 până la 100 de ani, denumite de ei „saeculum”, la finalul cărora au loc schimbări majore. La rândul lor, aceste perioade pot fi împărțite în 4 faze de câte 20-25 de ani fiecare, care sunt denumite de către cei doi autori drept „anotimpuri”.

Analogia nu este întâmplătoare, fiecare „anotimp” influențând generația aflată atunci în formare socio-profesională. „Primăvară” (adică primii 20 de ani dintr-un „saeculum”) este o perioadă de reconstrucție și consolidare a statului după mare criză, sau marele eveniment care a determinat schimbarea de ciclu istoric. Spre comparație, iarna (ultimii 20 ani de înainte schimbării de „saeculum”) e marcat[ de mari provocări care în cele din urmă duc chiar la „momentul de tip cataclism”, care aduce un nou ciclu.

Aplicând teoria la istoria Statelor Unite, lucru făcut de autori în cartea „Generations: The History of America's Future, 1584 to 2069” apărută în 1991, atunci se observă anumite repere care par să confirme ipoteza acestora.

Primul „saeculum” în istoria SUA a început imediat cu Declarația de Independență și victoria Revoluției Americane, descrisă mai sus. Marele moment de cotitură, care a adus cel de-al doilea „saeculum” a fost Războiul Civil American, de la 1861 până la 1865.

Victoria de atunci a unioniștilor anti-sclavie din nord împotriva Statelor Confederate ale Americii, anume sudiștii pro-sclavie, a reprezentat un adevărat moment de cotitură, fiind vorba de o amenințare existențială pentru Statele Unite, care a fost depășită cu succes.

A urmat cel de-al doilea „saeculum” pentru SUA, cu perioada de reconstrucție post-război și reintegrarea statelor sudiste reprezentând „primăvară”, sclavia fiind abolită definitiv.

Opt decenii mai târziu, Statele Unite ale Americii s-au aflat în fața punct critic al istoriei, Al Doilea Război Mondial. „Iarna” celui de-al doilea „saeculum”, anume perioada care a precedat schimbarea istorică, a venit în perioada interbelică, anume Marea Criză Economică din 1929-1933, cea mai mare recesiune din istoria capitalismului. În SUA, șomajul a ajuns la 20%, în timp ce mii de afaceri au dat falimentat, iar productivitatea a scăzut drastic, sărăcia fiind tot mai mare.

Efectele crizei s-au resimțit la nivel global, fiind unul dintre principalii stimuli care a dus la creșterea vertiginoasă a extremismului în anii '30, amplificând totodată alte nemulțumiri pre-existente în rândul anumitor state, precum doleanțele iredentiste apărute în urma redesenării hărții Europei în urma Primului Război Mondial.

Franklin D. Roosevelt a fost ales președintele al Statelor Unite în 1932, într-un moment în care disperarea americanilor atinsese cote semnificative. Acesta a reușit să își treacă programul de reformă care avea să devină cunoscut sub „The New Deal”, fiind creditat cu un rol decisiv în scoaterea țării din criza economică.

Desigur, inițiativa și demersul nu a fost fără controverse. Mai multe prevederi din pachetul de legi „The New Deal” au fost declarate neconstituționale de Curtea Supremă, mai ales despre cele care vizau domeniul agricol și industrial.

Trebuie punctat că a existat o foarte puternică opoziție la adresa lui Roosevelt din partea „Big Business-ului” american. Marii patroni de afaceri se opuneau supra-reglementării legilor ca urmare a „New Deal-ului”, sau creșterii puterii sindicatelor, a taxelor pentru corporații și a autoritatea statului în general.

Inclusiv din rândul propriei formațiuni, anume Partidul Democrat, au existat contestatari pentru Roosevelt. Este vorba în cauză despre Huey Long, senatorul din Louisiana, care propusese un plan alternativ și formase mai multe cluburi de gândire, intitulate „Share Our Wealth”, acestea atrăgând 7 milioane de oameni. Se pare că tocmai mișcarea aceasta a lui Long l-a motivat pe Roosevelt să propună în 1935 „Al Doilea New Deal”, prin care a promulgat Legea privind Asigurările Sociale, Legea „Wagner” (în domeniul muncii) și creșterea de taxe pentru corporații. Long avea însă să fie asasinat în 1935, până să apuce să îl contra-candideze în interiorul partidului pe Roosevelt la lagerile din 1936.

Câștigarea celui de-al doilea mandat în 1936 de către Roosevelt, deși inițial contracandidatul său, republicanul Alf Landon, conducea în sondaje, a reprezentat o confirmare de către electorat a direcției țării trasate de Roosevelt.

Cu toate acestea, nici Statele Unite nu au fost ocolite de extremismul care „colcăia” de-a dreptul în acei ani tumultoși. În concret, în SUA acesta s-a manifestat nu doar prin rasism, ci mai ales prin izolaționism și nativism, adică mai pe românește, anti-migraționism.

După ce anumiți republicani precum președintele Teddy Roosevelt, sau Charles Evans Hughes (candidatul care a pierdut în 1916 în fața lui Woodrow Wilson) trasaseră anumite direcții de deschidere în modelul lor de abordare a relațiilor internaționale, alegerea lui Warren G. Harding ca președinte în 1920, a reprezentat un imbold major pentru aripa izolaționistă a partidului.

Deși președinții Calvin Coolidge și Herbert Hoover, ambii republicani, au avut anumite momente în care au ieșit din acel izolaționism, aceștia nu au „mers până la capăt”, spre exemplu să adere la „Liga Națiunilor”.

După înfrângerea lui Alf Landon în 1936, care era la rândul său adeptul deschideri în relațiile internaționale, aripa izolaționistă a ajuns dominantă în rândul Partidului Republican.

Mișcarea respectivă reușise să atragă nume importante și persoane influente, precum Henry Ford, sau marele aviator Charles Lindbergh, un anti-semit notoriu. În rândul populației religioase, părintele Charles Coughlin, preot catolic, a format „Frontul Creștin”, atrăgând adepții prin emisiunile sale de la radio, unde își manifesta convingerile sale pro-fasciste.

Există o interpretare destul de larg acceptată cum că fix această mișcare, care adunase milioane de adepți în toată țara (inclusiv simpatizanți ai naziștilor) a fost cea l-a motivat pe Roosevelt să nu acorde asistență militară aliaților decât abia după atacul de la Pearl Harbour, președintele fiind prea speriat de repercusiunile și reacțiile izolaționiștilor dacă ar fi făcut asta mai devreme.

În cele din urmă, Roosevelt nu numai că a oferit asistență masivă, care a fost fără discuție decisivă în ajutoarea unor țări precum URSS și Marea Britanie (programele lend-lease), dar a și declarat război Puterilor Axei și astfel SUA a intrat direct în luptă.

Apropo de contextul dificil și tensionat de la acea vreme, Franklin D. Roosevelt a încălcat cutuma de pe vremea lui George Washington legat de refuzarea candidaturii pentru un al treilea mandat, amintită în prima parte. Cu lumea aflată deja în război, Roosevelt a oferit o stabilitate pentru electorat, populația fiind mulțumită în general de felul în care gestionase redresarea economică a țării.

Roosevelt avea să rămână singurul care să obțină mai mult de două mandate de președinte, Congresul de la Washington adoptând în 1947 amendamentul al 22-lea, prin care se introducea limita de mandate. Aceasta a fost contestată ulterior, decenii mai târziu, mai întâi de Ronald Reagan, care ar fi dorit să candideze a treia oară, iar mai nou de Donald Trump.

Murind pe 12 aprilie 1945, Roosevelt nu a apucat să vadă sfârșitul războiului, dar acesta deja pusese bazele noii lumi care avea să se „nască” după finalizarea tratatelor de pace. Succesorul său Harry Truman avea să continue munca sa.

Revenind la „teoria generațională Strauss-Howe”, cel de-al treilea „saeculum” s-a născut atunci, în anii finali ai celui de-Al Doilea Război Mondial și în perioada imediat următoare. Momentul de cotitură a fost clar conflagrația, câștigată de Puterile Aliate.

Reperele noul „saeculum” au fost creionate atunci, prin crearea Națiunilor Unite și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, prin Conferința Monetară și Financiară a Națiunilor Unite de la Bretton Woods (care a dus la înființarea FMI și a Băncii Mondiale), prin Planul Marshall care a ajutat la reconstrucția Europei, prin formarea alianței NATO, sau crearea Consiliului Europei, sau a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (care avea să devină Uniunea Europeană).

Dincolo de toate aceste aspecte, noul „saeculum” în istoria SUA a venit și prin victoria administrațiilor Roosevelt și Truman împotriva izolaționismului pe plan intern, fapt ce a pus țara „în pole-position” să domine următorul ciclu istoric, câștigând și războiul rece, având o populație dedicată acestei cauze de a triumfa împotriva URSS-ului și a pericolului comunist. Cu siguranță, asta nu ar fi fost posibil cu o populație așa izolaționistă precum în perioada interbelică.

Probabil schimbarea aceasta și triumful este cel mai bine descris într-un articol din noiembrie 1945 apărut în „The Atlantic”, intitulat „The Ordeal of Wendell Wilkie”, anume „Calvarul lui Wendell Wilkie” (https://www.theatlantic.com/magazine/archive/1945/11/the-ordeal-of-wendell-willkie/656833/).

Acolo, autorul Russell W. Davenport vorbește despre contracandidatul republican (Wendell Wilkie) al lui Franklin D. Roosevelt la alegerile din 1940. Chiar și după pierderea scrutinului, Wilkie a rămas unul dintre liderii republicani, iar în articol se prezintă inclusiv felul în care el a colaborat cu Roosevelt pentru a-i „înțărcui” pe izolaționiștii din cadrul formațiunii de dreapta, care odată cu câștigarea războiului, au „amuțit”, populația respingându-le abordarea.

Pasajul care descrie cel mai bine această transformare a poporul american, și abandonul izolaționismului este următorul: „A fost un factor puternic în viața noastră în această țară (n.r. izolaționismul); i-a influențat pe decidenții noștri și a fost luat în calcul de alte națiuni în ceea ce ne privește pe noi și abordarea noastră. Cu posibila excepție a Rusiei — care, totuși, sprijinise securitatea colectivă în anii '30 — eram mai retrași în noi înșine decât oricare altă mare putere.

„Astăzi, acea situație a fost complet inversată: a avut loc o revoluție fără vărsare de sânge, la fel de relevantă ca oricare alta din istorie. America nu mai este izolaționistă în comparație cu alte națiuni- dimpotrivă, alte națiuni sunt izolaționiste în comparație cu noi. Nu este nicio exagerare să spunem că poporul american, în ansamblul său, este acum cel mai orientat spre exterior de pe pământ. Până și britanicul de rând pare să fie mai puțin conștient de implicarea sa în afacerile lumii — în special în cele din Pacific — decât locuitorul de rând din Valea Mississippi.”

Noul moment de cumpănă al Statelor Unite

La peste 80 de ani de la finalul celui de-Al doilea Război Mondial, pare-se că vremea unui nou „saeculum” a venit din nou. Cel puțin așa afirmă cu convingere Anthony Scaramucci, cel care a readus în primul planul atenției „teoria generațională Strauss-Howe”.

Așa cum se observă, fiecare „saeculum” a venit în istoria americană cu instituțiile sale. A existat Constituția și „Bill of Rights” după Războiul de Independență. După Războiul Civil a fost abolită sclavia și a existat „Marea Reconstrucție”, care a însemnat nu doar refacerea infrastructurii, ci și reintegrarea ideologică a statelor sudiste. Iar după Al Doilea Război Mondial, au apărut toate acele organizații și tratate amintite cu șapte paragrafe în urmă.

Desigur, poate toate acestea par ca o teorie mai mult sau puțin exagerată. Totuși, este foarte important de amintit predicția lui Neil Howe și William Strauss încă din 1997, în plină Pax Americana. Cei doi au scris în lucrarea lor „The Fourth Turning” (adică a patra cotitură- reprezentând trecerea către cel de-al patrulea anotimp, iarna), că Statele Unite vor trece printr-un eveniment major, care va semnala practic „venirea iernii” în actualul „saeculum”.

În 2008 a venit nouă criză financiară majoră, declanșată de prăbușirea pieței imobiliare în SUA și a „gigantului” din domeniul bancar, Lehman Borthers. Economia mondială a înregistrat cea mai mare recesiune de la Marea Criză din 1929-1933.

Comparațiile dintre cele două mari crize au fost, sunt și vor discutate mult de acum înainte. Luând în calcul teoria lui Howe și Strauss, paralele sunt cu atât mai semnificative cu cât iată, ele au adus „iarna” ce prevestește finalul de „saeculum”.

Legat de criză din 2008, aceasta a avut efecte în timp care poate erau de nebănuit la momentul când „s-a spart bula”. Devine o temă tot mai discutată cum că momentul acesta a fost cel care a „sădit germenii populismului”, care au răsărit abia ani buni mai târziu.

În mod clar, a existat în rândul țărilor occidentale o rată anuală a creșterii economice mai mici, în medie, decât în anii de dinaintea prăbușirii din 2008. Cu toate acestea, aspectul respectiv în sine nu este suficient pentru a explica evoluția ulterioară.

Printre schimbările produse, care tot așa, nu s-a întâmplat imediat, ci în timp, a fost schimbarea de paradigmă față de fenomenul migrației și percepția imigranților în Vest.

Oarecum profetic, venind să confirme indirect spusele lui Howe și Strauss, fostul președinte George W. Bush a declarat într-un interviu din 2011 că este de notat cum ocazional, în istoria Statelor Unite, apar anumite „isme”, adică diverse idei sau concepte care se termină în sufixul „ism”.

Acesta a continuat descriind cum în anii '20 (când a fost Marea Criză), au apărut trei „isme”: izolaționismul (descris în detaliu deja), nativismul și protecționismul, ele fiind o „tripletă”.

Legat de nativism, acesta este o ideologie politică și socială care acordă prioritate intereselor și bunăstării locuitorilor născuți pe plan local sau a populației băștinașe, în detrimentul imigranților.

Analiza președintelui este una corectă. În anii '20 a fost adoptată celebra Lege „Johnson-Reed”, care introducea sistemul cotelor naționale, prin care se limita numărul total de imigranți prin alocarea anuală a cetățenilor fiecărei țari străine dornici să migreze un număr de vize echivalent cu 2% din populația acelei naționalități care trăia deja în SUA în anul 1890, recensământ în care numărul acestora era mai mic decât în anii 20 (tocmai ca să fie cât mai puțini).

Sistemul respectiv a fost abrogat în anii '60, atunci când Legea „Hart-Celler” a eliminat total respectivele cotele și a impus noi reguli bazate pe doi piloni, reîntregirea familiei și abilitățile profesionale. Drept consecință, odată cu adoptarea acestor noi prevederi, numărul de imigranți a crescut drastic.

Timp de decenii, asta nu a fost o problemă la nivelul societății americane. Abia în ultimele două decenii, mai ales după criza economică din 2008, problema imigranților a căpătat amploare, uneori chiar foarte mare, în discursul public din SUA.

Cât despre protecționism, vorbim despre o doctrină economică menită să apere producția și capitalul autohton prin măsuri precum tarife vamale, subvenții și cote obligatorii. Desigur, este important de spus pe măsură ce există mai mult protecționism, atunci comerțul e tot mai puțin liber.

Liber schimbul a fost doctrina „statu-quo” a fiecărei conduceri și administrație prezidențială a Statelor Unite după cel de-Al Doilea Război Mondial, până acum câțiva ani. Printre obiectivele sistemului de la Bretton Woods se numără și facilitarea liberului schimb.

Protecționismul interbelic evocat și de George W. Bush în interviu a fost manifestat mai ales prin Legea „Smoot-Hawley” (1930), a crescut taxele vamale pentru peste 20.000 de bunuri importate cu aproximativ 20%, declanșând un adevărat război comercial. Prezentul ne arată că SUA de astăzi se află în mijlocul mai multor războaie comerciale, cu principalii parteneri de comerț.

Iată cum, fără să fie neapărat conștient de conexiunea cu teoria lui Howe și Strauss, Bush Jr. descria cu o acuratețe destul de bună caracteristicile unei „ierni de saeculum” în SUA, existând asemănări considerabile la peste 90 de ani distanță între cele două astfel de perioade descrise. Fostul președinte părea mai degrabă dornic de a puncta ideea cum că „istoria se repetă” și trebuie învățate lecțiile din trecut pentru a nu le comite din nou, dar, de fapt, a confirmat viziunea scriitorilor.

„Iarna”, care „pregătește terenul” pentru marele eveniment transformator ce aduce un nou „saeculum”, apare atunci când are loc o „pierdere a memoriei instituționale ale unei generații”, parafrazându-l pe Scaramucci.

Rămânând ancorați în situația Statelor Unite din prezent, idea respectivă descrie fenomenul prin care actualele generații pur și simplu nu mai au vie memoria celui de-Al Doilea Război Mondial, ele nefiind în viață atunci când el a avut loc.

Astfel, inclusiv spiritul care a dus la crearea instituțiilor și organizațiilor menționate adineaori după cel de-Al Doilea Război Mondial, care au adus actualul „saeculum”, pur și simplu s-a diluat și astfel s-a ajuns la contestarea acestora.

Există critici foarte dure dintr-o parte a societății americane față de NATO, lucru resimțit deseori inclusiv aici la noi, în România. De asemenea, criticile aceluiași grup față de Uniunea Europeană sunt cel puțin la fel accentuate.

Se poate adaugă la această listă și „șubrezirea” sistemului Bretton Woods prin adoptarea politicilor protecționiste, iar despre atacurile la ONU, nu mai are rost de a le detalia, Statele Unite retrăgându-se dintr-un important de asociații și structuri care țin Națiunile Unite.

Toate aceste vin să confirme exact ipoteza pierderii „memoriei instituționale ale unei generații”, fiind un atac chiar la fundamentele care au „călăuzit ca un far” direcția SUA după cel de-Al Doilea Război Mondial, ducând la celebra „Pax Americana”, care ea însăși se „clatină”.

Și ce acum?

După toate aceste lecții de istorie și analize de teorii sociologice, ce ne poate spune asta legat de viitorul Statelor Unite, atât pe termen scurt, cât și pe termen, acum în ceas aniversar.

Consider că impactul tehnologiei, adică atât dezvoltarea aparatelor de ultimă generație, cât și a rețelelor de social media, iar mai nou, inteligența artificială, nu trebuie deloc subestimate.

Dacă e să nu uităm inclusiv la apariția noii „ierni”, toate nemulțumirile detaliate mai devreme, care au dus la reapariția „ismelor” menționate de George W. Bush, e clar că au fost amplificate de mediul online și de prezența tot mai mare și mai activă a populației pe rețelele de socializare și alte asemenea site-uri.

Poate chiar evenimentul major care va duce într-un final la apariția unui nou „saeculum” să fie legat de un salt al inteligenței artificiale, care să remodeleze aproape total felul în care societățile funcționează. Până la urmă, nu ne este deloc clar cum va arată pământul chiar și peste cinci ani, cu toate evoluțiile din A.I. care se petrec.

Rămânând însă într-o cheie mai tradițională, adică apropiindu-ne de teoria lui Howe și Strauss, trebuie observat că de fiecare dată când a avut loc o schimbare de „Saeculum” în SUA, a existat un lider american legendar, înconjurat de oameni valoroși, care cu toții împreună au contribuit la crearea noilor piloni ce au „îndrumat” pe urmașii lor.

În cazul Războiului de Independență, George Washington a fost acel lider, făcând tranziția de la comanda militară la cea politică, fiind ajutat și „părtiniții fondatori”, care mai de care intelectuali de seamă.

La Războiul Civil, Abraham Lincoln se afla la conducerea țării, el fiind înconjurat de personalități precum generalul Ulysses S. Grant, cel care a condus spre victorie armata unioniștilor și care a devenit și el președinte ulterior, așa cum Adams și Jefferson l-au succedat pe Washington.

Apoi, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Franklin D. Roosevelt se afla la conducere, fiind succedat de alți oameni care au contribuit decisiv la victoria de atunci a Statelor Unite, anume Harry Truman și generalul Dwight D. Eisenhower (care a fost ales ca republican, spre deosebire de primii doi).

Întâmplător sau nu, Washington, Lincoln și Roosevelt sunt considerați printre cei mai mari președinți ai SUA, unii americani probabil considerându-i fix pe ei trei drept ocupanții celor trei trepte ale podiumului în acel top.

Nu trebuie ignorată importanța unor oameni care poate nu au ieșit așa de mult în evidență precum cei care au ajuns președinți, dar au avut contribuții decisive în succesul celor trei momente istorice. Spre exemplu, Benjamin Franklin, Secretarul de Stat (echivalentul ministrului de externe) din cabinetul lui Lincoln – William H. Seward, sau șeful trezoreriei din cabinetul lui Roosevelt- Henry Morgenthau, cu toții au contribuit substanțial la acele succese, neajungând însă să ocupe ei la rândul funcția de președinte, precum au făcut-o cei care apar în ultimele paragrafe.

Rămâne întrebarea dacă în ziua de azi, liderii celor două partide se ridică la „înălțimea momentului”, anume dacă au capacitatea să contracareze probleme mari cu care se confruntă țara, respectiv să construiască o arhitectură pentru generațiile viitoare, așa cum au făcut exemplele anterioare?

Atât pe plan intern, cât și pe plan extern, Statele Unite au multe provocări de gestionat. Economia țării nu este deloc „roz”, iar marea parte a populației se confruntă cu o criză a costului vieții, accentuată de efectele pandemiei de Covid, sau a Războiului din Ucraina.

La nivel internațional, multiplele războaie simultane de pe diverse continente, alături de diverse alte de diverse alte „conflicte înghețate” care pot oricând să redevină calde (spre exemplu Beijingul și Taipeiul), au „răsfirat” forțele armate americane și mai ales au solicitat la maxim logistica militară a SUA, inclusiv prin furnizarea armamentului către parteneri.

În cazul acesta, e nevoie de aliați și prieteni care să te ajute. Exigența față de aceștia e normală, dar granița dintre „stimularea” acestora și alienarea lor este una fina, iar oricine se află la conducere la Washington ar trebui să aibă grijă cum gestionează dinamică. Până la urmă, rețeaua vastă de aliați și parteneri ai Statelor Unite este una dintre cele mai prețioase moșteniri pe care conducerile din ultimele decenii o lasă în urmă. Ar fi păcat ca să se strice parteneriatele respective.

Turbulențele din ultimii aproape 20 de ani, chiar de dinaintea crizei financiare din 2008, au produs o polarizare și „înverșunare” a americanilor unii împotriva altora, în funcție de preferințele ideologice, care a ajuns la un nivel periculos. Unii compară situația cu perioada imediată antemergătoare Războiului Civil. Iată cum ajungem iar la „teoria generațională Strauss-Howe”.

Chiar dacă un astfel de război nu e iminent, așa cum ar spera rivalii internaționali ai SUA (diverse voci de la Moscova vorbind deschis despre asta), tensiunea aceasta în rândul populației se tot revarsă în diverse moduri periculoase, precum tentative de asasinare a președintelui, sau omorârea nejustificată de către forțele de ordine a protestatarilor.

Este nevoie de un plan care să accentueze punctele comune ale diverselor tabere din societatea americană, ceva care să unească majoritatea oamenilor. Din păcate, nici măcar sărbătorirea unui sfert de mileniu de la Declarația de Independență nu pare să fie ceva care să adune suficient de mult oamenii cu păreri diferite laolaltă.

Războiul Civil și Al Doilea Război Mondial au demonstrat că evenimente majore, cu capacitatea de a fi amenințări existențiale pentru țară, au capacitatea de a aduce oamenii împreună și de a diminua din diferențele radicale de opinie la nivelul populației. Întrebarea acum pare să fie dacă societatea americană și liderii săi pot face asta fără se ajungă la un astfel de moment critic, în care țara să se afle „cu spatele la perete”, atunci când inevitabil cetățenii „se adună în jurul steagului” („rally 'round the flag”)?