Lupta internă în Partidului Democrat: Extrema stânga și centriștii se duelează să definească viitorul ideologic al formațiunii

În stânga, liderii aripii de extremă stânga a Partidului Democrat: Bernie Sanders – senator de Vermont, Zohran Mamdani – primarul New York City, Alexandria Ocasio-Cortez (AOC) – reprezentantă de New York. În dreapta sus, doi guvernatori democrați cu șanse bune de a fi nominalizați drept candidați prezidențiali în 2028: Gavin Newsom – California, Josh Shapiro – Pennsylvania. În imaginea de dedesubt, senatorii de Georgia: Jon Ossoff (unul dintre principalii favoriți la fi candidatul prezidențial al formațiunii în 2028) și Raphael Warnock. În dreapta jos: mai mulți democrați din Congresul Statelor Unite, în prim-plan fiind Chuck Schumer (liderilor senatorilor partidului) și Hakeem Jeffries (liderul din Camera Reprezentanților al formațiunii).

La doar câteva luni distanță de alegerile pentru Congres, cunoscutele „midterms” (având loc la jumătatea mandatului președintelui în funcție), cele două mari partide americane își pregătesc campania electorală, având loc săptămânile acestea ultimele seturi de alegeri primare pentru a definitiva lista de candidați pentru scrutinul din noiembrie.

În ambele formațiuni există lupte pentru putere între facțiunile mai moderate, respectiv mai radicale. La republicani, disputa este deja una de notorietate de ani buni. Mai exact, aripa MAGA a ajuns într-o bună măsură să devină majoritară în rândul electoratului formațiunii, reușind astfel să slăbească aripa tradițională, neoconservatoare, ceva mai moderată, a partidului.

Deși la democrați există o dispută asemănătoare de un deceniu încoace, odată cu alegerile primare pentru prezidențialele din 2016, abia în ultimii doi ani, după pierderea scrutinului din 2024, s-a vorbit tot mai mult de acest conflict ideologic intern. Socialiștii au căpătat tot mai multă influență la nivelul electoratului, în timp ce aripa moderată, din care făcea parte și fostul președinte Joe Biden, a fost considerată responsabilă pentru eșecul de acum doi ani.

Așadar, pe fondul intensificării disputei interne în cadrul Partidului Democrat, aceasta a captat tot mai mult atenția lumii, mai ales pe fondul victoriei tot mai multor candidați de extremă stângă în alegerile primare, în fața unor competitori de centru.

Spre comparație, în Partidul Republican, fenomenul s-a petrecut deja și în ciclurile electorale precedente, anume ca diverși candidați mai radicali să se impună în fața celor percepuți a fi mai moderați.

Revenind la democrați, aceștia au încercat la ultimele alegerile din ultimii ani să se prezinte drept „apărătorii” centrului de pe eșichierul politic, în timp ce republicanii erau portretizați drept un partid acaparat de extrema dreaptă.

Acum, pe măsură ce socialiștii devin tot mai puternici în cadrul formațiunii de stânga, republicanii încearcă la rândul să aplice aceeași strategie, ea fiind utilizată și în trecut cu mai mult sau mai puțin succes, Trump catalogându-i pe Joe Biden, sau Kamala Harris, drept comuniști. Cu stânga radicală tot mai puternică, astfel de atacuri vor deveni tot mai eficiente.

Tendințe la nivelul electoratului democrat

Pentru a înțelege mai bine ascensiunea extremei stângi în Partidul Democrat, începând cu campania prezidențială a lui Bernie Sanders din 2016 (când a fost învins de Hillary Clinton în cursa primară), este important a înțelege trendurile electorale din rândul votanților formațiunii.

Se pot trage mai multe concluzii după mai multe victorii ale candidaților de stânga radicală împotriva centriștilor. Exemple ar fi triumful lui Zohran Mamadani din 2025 împotriva lui Andrew Cuomo în cursa pentru primăria New York City (atât în alegerile primare, cât și în scrutinul propriu-zis), sau victoria de săptămâna trecută a lui Abdul El-Sayed împotriva lui Haley Stevens în scrutinul democrat pentru a candida la mandatul de senator din statul Michigan.

În primul rând, baza votanților candidaților de extremă stânga este formată din tineri, persoanele cu studii superioare, electoratul alb progresist, dar și persoanele fără afiliere religioasă. Aceasta este inclusiv concluzia celor de la Pew Research Center, celebrul institut american independent care se ocupă cu sondaje de opinie și analize sociologice.

Conform acestei instituții, aproximativ 79% dintre stângiștii radicali au sub 50 de ani, fiind compus în principal de cei din generația „milenialilor” (1981-1996) și generația Z (1997-2012). Acești votanți sunt adesea frustrați de probleme economice precum costul vieții și chiriile mari.

Dacă în Europa de Est a secolului XX, stânga radicală era cunoscută mai ales pentru proletcultismul său, în SUA anului 2026 aproape jumătate dintre votanții de extremă stângă dețin cel puțin o diplomă universitară de licență. Mai exact, se confirmă că universitățile americane și mediul academic din Statele Unite tind să „îmbrățișeze” politici intervenționiste a guvernului federal și măsuri climatice mai dure.

Tot cei de la Pew Research Center au conchis că spre deosebire de nucleul moderat sau tradițional al Partidului Democrat (care se bazează masiv pe etnicii minoritari, precum negrii și hispanicii), baza stângii radicale este majoritar albă (aproximativ 67%). De asemenea, 63% dintre acești votanți se declară atei, agnostici sau „fără o religie anume”, spre deosebire de democrații centriști care au o orientare religioasă mult mai pronunțată.  Nu în ultimul rând, comunitatea LGBTQ formează o pondere mai mare din cadrul electoratul de extremă stângă, în comparație cu oricare altul din SUA.

De cealaltă parte, în rândul aripii moderate a democraților, nucleul dur al moderaților îl reprezintă votanții negri. O bună parte dintre aceștia sunt mai religioși, aparținând diverselor ramuri protestante și preferă candidații mai pragmatici, de centru-stânga în detrimentul celor considerați prea radicali (cum au fost Joe Biden și Hillary Clinton împotriva lui Bernie Sanders în 2016 și 2020).

De asemenea, votanții hispanici reprezintă un alt grup foarte important pentru facțiunile mai centriste. Acest grup este extrem de divers, dar majoritatea celor care votează cu democrații preferă politici centriste axate pe economie și crearea locurilor de muncă, respingând adesea retorica de extremă stângă (pe care unele comunități, precum cele cubaneze sau venezeliene, o asociază cu regimurile socialiste din țările lor de origine).

Este foarte important de punctat că vârsta joacă și ea un rol important. Tinerii hispanici și negrii votează foarte diferit de părinții lor. Aceștia din întâi se aliniază adesea cu albii progresiști și susțin candidați de extremă stângă.

Votanții latino și afro-americani în vârstă rămân însă „scutul” care blochează candidații de extremă stângă în alegerile primare importante (așa cum s-a întâmplat istoric în statele din Sud, unde votul masiv al comunității de culoare a salvat candidații centriști, cum a fost Biden în 2020).

Revenind la votanții albi ai democraților, cei din clasa muncitoare (mai ales cei fără o diplomă de facultate) preferă în mare parte candidații moderați. Preocupările lor sunt legate probleme economice imediate, cum ar fi siguranța locului de muncă, inflația și salariile, fiind adesea reticenți la politicile sociale sau culturale radicale ale extremei stângi, care tind să fie percepute drept prea „idealiste”.

Realitatea cruntă pentru Partidul Democrat este însă că o mare parte a clasei muncitoare albe a părăsit complet tabăra lor în ultimele cicluri electorale, migrând în masă către Partidul Republican (în special spre mișcarea populistă a lui Trump), tocmai din cauza sentimentului că democrații au devenit partidul elitelor urbane. Fenomenul începuse parțial încă de dinainte lui Trump, fiind observat și când s-a George W. Bush a câștigat prezidențialele în 2000 și 2004.

Hartă cu rezultatele alegerilor primare ale democraților pentru prezidențialele din 2016. Cu galben sunt colorate comitatele/circumscripțiile câștigate de Hillary Clinton, iar cu verde, cele câștigate de Bernie Sanders. Sursă: https://en.wikipedia.org/wiki/2016_Democratic_Party_presidential_primaries#/media/File:Democratic_Party_presidential_primaries_results_by_county,_2016.svg

În ciuda faptului că au trecut zece ani, harta care reprezintă cel mai bine aceste diviziuni în rândul electoratului democrat rămâne cea cu rezultatele de la alegerile primare pentru prezidențiale din 2016. Atunci, Hillary Clinton a fost percepută drept candidata mai centristă, în timp ce Bernie Sanders era văzut drept candidatul de extremă stângă.

Clinton a reușit să câștige mai ales în statele din sud, fix acolo sunt populații mari de afro-americani (Mississippi, Louisiana, Alabama, Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Virginia, Maryland) și de hispanici (Texas, Florida, Arizona, New Mexico, Nevada și California). De cealaltă parte, Sanders s-a impus în special în statele din nord, acolo unde profilul de votanți se asemănă cu cel descris mai sus.

Au ajuns candidații de extremă stânga să domine Partidul Democrat?

Răspunsul este unul nuanțat. Consolidarea aripii socialiste din cadrul formațiunii de stânga nu este nicidecum una de negat. Cu toate acestea, este exagerat a spune că stânga radicală a acaparat controlul partidului. Este adevărat însă că extrema a reușit să câștige multe din cursele primare care erau mediatizate mai mult, ceea ce a creat efectul de „tăvălug”.

Încă de anul trecut, când democrații au avut rezultate foarte bune la alegeri, s-au observat aceste evoluții. Mai exact, în cursa electorală cea mai mediatizată, primăria New York City, aceasta a fost câștigată de socialistul Zohran Mamdani. Dar, în aceeași noapte, moderatele Mikie Sherrill (New Jersey) și Abigail Spangerger (Virginia) își „spulberau” adversarii în scrutinele pentru funcția de guvernator în statele lor și obțineau scoruri peste ce indicau sondajele.

Anul aceasta, de-a lungul alegerilor primare pentru „midterms”, extrema stângă a obținut mai multe victorii importante, în curse care au captat atenția presei. Medicul Abdul El-Sayed a învins-o la limită pe centrista Haley Stevens, care a fost puternic susținută de „establishmentul” partidului.

La alegerile primare pentru Guvernator în Colorado, stângista Melat Kiros l-a învins pe senatorul Michael Bennet. În Maine, populistul Graham Platner a forțat-o pe contracandidată, guvernatoarea Janet Mills, să se retragă din cursă înainte ca votul să înceapă. Aceasta era susținută de liderului democraților din Senat, Chuck Schumer. Platner a fost nevoit să se retragă după mai mult scandaluri, dar înlocuitorul său, Troy Jackson, este asemănat stângii radicale.

De asemenea, în cursele pentru Camera Reprezentanților, extrema stângă a înregistrat victorii. În circumscripția 1 din Colorado, socialista Melat Kiros a obținut o victorie surprinzătoare contra reprezentantei în funcție, centrista Diana DeGette, aflată la al 15-lea mandat.

În orașul New York, trei candidați de extremă stânga susținuți de primarul Zohran Mamdani au reușit să câștige alegerile primare în Manhattan, Bronx, Brooklyn și Queens, reprezentând cea mai răsunătoare victorie într-o singură seară pentru aripa radicală. Ei au reușit să învingă inclusiv congresmeni moderați proeminenți în exercițiu din Cameră, inclusiv pe Dan Goldman și pe reprezentantul aflat la al cincilea mandat, Adriano Espaillat.

Din nou Michigan s-a evidențiat. În Circumscripțiile 7 și 13 ale statului, doi stângiști au reușit să se impună, reușind să bată candidați mai moderați redutabili, precum un fost luptător în Navy Seals, sau fosta ambasadoare americană în Ucraina, Bridget Brink. Totodată, și în California și Maine au existat victorii ale stângiștilor contra centriștilor.

Au fost însă și curse mediatizat câștigate de moderați în fața stângii radicale. În alegerile primare pentru mandatul de senator în Colorado, congresmenul în funcție, John Hickenlooper a triumfat. Reprezentantul de Hawaii, Ed Case, a obținut și el victorie foarte importantă.

În aceeași seară în care aliații lui Mamdani câștigau în circumscripțiile din orașul New York, ceva mai la nord, în statul omonim, candidații moderați obțineau succesul în trei circumscripții împotriva challengerilor de extremă stângă.

Moderatul Wesley Bell, reprezentant de Missouri, a reușit să a o bată clar pe socialista Cori Bush, predecesoarea sa în respectiva circumscripție, aceasta din urmă fiind una dintre fostele aliate ale Alexandriei Ocasio-Cortez (vedeta stângii radicale în Camera Reprezentanților). Nu în ultimul rând, în Virginia, candidații extremei au pierdut pe linie, la diferențe mari, de competitorii de centru.

Trebuie punctat că, în cele din urmă, la nivelul reprezentanților democrați, marea majoritate nu sunt afiliați Asociației Democraților Socialiști (DSA) din SUA, organizația politică etichetată de mulți drept principala susținătoare a ideilor de stânga radicală. Conform actualelor estimări, undeva de la șapte până la zece candidații susținuți de DSA ar urma să fie aleși în noiembrie. Marea problemă pentru democrați însă este faptul că ramura progresistă tinde să fie tot mai „acaparată” de socialism, în detrimentul liberalismului (doctrină considerată de stânga în SUA, cel puțin din punct de vedere social).

Diferențieri

Pentru a înțelege mai exact toată aceasta discuție despre extrema stângă și rolul ei în cadrul partidului, respectiv cine anume se încadrează în această categorie, este important a înțelege segmentarea la nivelul partidului.

Cel mai ușor de a înțelege marile facțiuni din cadrul Partidului Democrat este de a analiza diferitele grupări (caucus) care s-au format în Camera Reprezentanților în rândul aleșilor. Aceștia au varianta de a se alătura unui „caucus”, fiind ca un „partid într-un partid”. Congresmenii se pot consulta în cadrul unui „caucus” și să adopte poziții diferite față de alte grupări asemănătoare din cadrul formațiunii.

La nivelul reprezentanților democrați, există trei astfel de facțiuni. Cea mai mică dintre ele este „Blue Dog Coalition” (10 membri), de orientare de centru, chiar de centru-dreapta. Un „vestigiu” al deceniilor din trecut, când formațiunea era mult mai puternică decât în mediul rural decât în prezent, reușind chiar să atragă mulți votanți conservatori, gruparea aceasta este în prezent formată din aleși democrați care provin mai ales din circumscripții unde republicanii câștigă la nivelul prezidențialelor.

Tocmai datorită viziunii lor economice ceva mai de dreapta, dar și a conservatorismului social ponderat, membrii acestui „caucus” sunt cei predispuși să voteze anumite proiecte de legi ale republicanilor, rupându-se astfel de proprii colegii de partid.

Cel mai mare „caucus”, cu 103 membri, este „New Democrat Coalition” (NDC). Formată în timpul președinției lui Bill Clinton, a cărui ideologie politică se asemănă cu cea a acestei grupări, membrii NDC sunt catalogați ca fiind de centru spre centru-stânga. Gruparea este considerată a fi personificarea liberalismului politic modern în SUA, combinând politicile economice de stimulare a pieței libere cu o abordare pe plan social mai tolerantă.

Așadar, cei din NDC susțin diverse poziții liberale privind teme precum avortul, imigrația și așa mai departe, fiind însă pe plan economic mai predispuși la a adopta măsuri precum scăderea taxelor și susținerea corporațiilor, aceasta fiind o diferență majoră față aripa de stânga radicală a formațiunii.

Nu în ultimul, mai exista și gruparea „Congressional Progressive Caucus” (CPC), cu 94 de membri în prezent. Situată la stânga pe eșichierul politic față de celelalte două facțiuni, o parte dintre aleșii afiliați acesteia sunt cei considerați a fi extrema stânga a partidului.

Catalogați drept progresiști, cei din CPC sunt cei mai vocali în susținerea dreptății sociale, fiind adepții creșterii taxelor mai ales pentru corporații și cei cu averile mari. De asemenea, aleșii aceștia sunt cei mai vehemenți în a combate schimbările climatice, inclusiv prin măsuri mai dure.

Există în cadrul CPC progresiști radicali, dar și progresiști mai moderați, „mainstream”. Spre exemplu, sunt diferențe majore între Alexandria Ocasio-Cortez, Ilhan Omar și Rashida Tlaib, din prima categorie, și Nancy Pelosi (fosta lideră a Camerei Reprezentanților între 2007-2011 și 2019-2023) și Jamie Raskin, din a doua categorie.

Câteva diferențe se regăsesc, spre exemplu, în viziunea față politica externă și de securitate a țării. Radicalii au o poziție anti-intervenționistă dură și critică adesea complexul militar-industrial al SUA, votând frecvent împotriva bugetelor anuale de apărare ale Pentagonului. Progresiștii moderați susțin reducerea risipei din armată, dar aceștia consideră că SUA trebuie să își mențină rolul de superputere globală. Astfel, ei votează de obicei pentru finanțarea Pentagonului, sprijină ferm alianțele tradiționale precum NATO și aprobă pachetele de asistență militară externă.

În ceea privește gradul de intervenție în economie și sectorul privat, radicalii din CPC susțin măsuri care să elimine complet profitul privat din anumite sectoare vitale. De exemplu, în sănătate, ei cer un sistem de asigurări de sănătate complet acoperit de stat, care să ducă la eliminarea companiilor private de asigurări medicale. De asemenea, propun naționalizarea parțială sau controlul strict de stat asupra companiilor de utilități energetice pentru a opri schimbările climatice.

Progresiștii moderați nu vor eliminarea pieței libere, ci reglementarea ei mai strictă. Ei promovează un sistem de sănătate hibrid (o „opțiune publică” de stat care să concureze cu asigurătorii privați, nu să-i desființeze). În privința climei, ei preferă stimulente fiscale, subvenții pentru mașini electrice și taxe pe carbon care să forțeze companiile private să treacă la energie verde din proprie inițiativă.

Poate cea mai clară diferență acum este cea legată de viziunea asupra conflictului din Gaza. Progresiștii moderați vor condiționarea vânzării armelor (aprobă sisteme defensive ca Iron Dome, dar cer respectarea drepturilor omului), în timp ce radicalii cer oprirea totală și imediată a oricărei finanțări sau livrări de armament către Israel. Moderații din CPC critică dur numărul victimelor civile și guvernul Netanyahu, dar susțin dreptul Israelului la autoapărare.

Radicalii cataloghează acțiunile Israelului drept „genocid”, „apartheid” sau „epurare etnică”.

Din rândul radicalilor, o parte dintre aceștia sunt membrii DSA, cea mai mare organizație politică socialistă din Statele Unite în prezent. Deși mulți dintre membrii săi sunt aleși în funcții publice ca Democrați, DSA nu este un partid politic oficial, ci o asociație politică de masă, cu activiști și membri cotizanți. Numărul membrilor DSA a crescut semnificativ după 2016, pe fondul popularității tot mai mari a lui Bernie Sanders, unul dintre politicienii afiliați la asociație.

În orice caz, există politicieni importanți ale mișcării de stânga populistă-radicală, care nu sunt afiliați DSA, deși programul lor politic se aseamănă cu platforma asociației socialiste. Exemple de acest gen sunt Ilhan Omar, Ayanna Pressley, sau Pramila Jayapal.  

Mai trebuie precizat faptul că analiza s-a concentrat doar pe aleșii din Camera Reprezentanților, unde există respectivele grupări. Democrații din Senat, guvernatorii, sau aleși locali nu au posibilitatea de a se alătura unui „caucus”, deși pot conlucra cu unul, cum o face Bernie Sanders cu CPC. Așa cum a fost scris deja, o parte dintre candidații de extremă stângă sunt angrenați în curse pentru mandate de senator, sau de guvernator.

Punând cap la cap toate aceste informații, este foarte greu de a veni și de a cataloga un anumit grup din Partidul Democrat drept „comuniștii”, sau așa mai departe, cum încearcă republicanii să o facă cu tot partidul per ansamblu, asemănând o minoritate zgomotoasă cu toți membrii formațiunii. Desigur, democrații procedează într-o manieră asemănătoare cu rivalii lor de dreapta, încercând să eticheteze tot Partidul Republican drept fasciști, folosindu-se de platforma anumitor candidați, pe care încearcă să îi asimileze cu toată formațiunea conservatoare.

Ce se poate spune cu claritate, pentru a încerca totuși să determinăm cine formează aripa de stânga radicală din Partidul Democrat, este că există trei lideri importanți care „propulsează” mișcarea spre o popularitate tot mai mare. Uitându-ne în poza de la început, în imaginea din stânga se văd trei politicieni.

Alexandria Ocasio-Cortez este probabil cel mai cunoscut nume al democraților din Camera Reprezentanților și se numără printre principalii pretendenți la a fi nominalizarea democraților pentru prezidențialele din 2028, dacă nu chiar favorita, în ochii unora.

Zohran Mamdani, primar al orașului New Yorkul de la începutul acestui an, este probabil cel mai în vogă politician al democraților în acest moment. Un comunicator foarte bun, acesta a reușit să îl „vrăjească” și pe Donald Trump când a vizitat Casa Albă, asta după ce președintele a depus eforturi mari pentru a nu fi ales Mamdani, susținându-l pe fostul său mare rival politic democrat din primul mandat la Casa Albă, Andrew Cuomo.

Ajuns la 84 de ani, Bernie Sanders a devenit un soi de „guru”, sau figură legendară pentru democrați, mai ales pentru radicali. De candidat la prezidențiale, foarte probabil nu o va mai face. Cu toate acestea, campaniile sale din trecut au devenit un etalon și o sursă de inspirație (propuneri de proiecte, strategii de comunicare) pentru adepții noului val socialist din rândul democraților.

În general, candidații care ajung etichetați ca fiind de stânga radicală sunt susținuți într-o formă sau alta de către minim unul dintre cei trei lideri. Acest sprijin poate fi un îndemn pe social media din partea unuia dintre cei trei de a vota cu candidatul respectiv, până la apariții împreună pe scenă la mitinguri și discursuri laudative. Nu trebuie subestimată deloc puterea unui simplu îndemn pe rețele sociale de vot pentru un anumit candidat. Donald Trump a reușit astfel să schimbe fața Partidului Republican în ultimul deceniu, susținându-și preferații săi.

Până la urmă, politicile pe care un candidat democrat le promovează sunt cele care atrag caracterizările discutate, fie de moderații sub toate iterațiile lor (mai ales centriștii din „Blue Dog Coalition”, liberalii din NDC), sau de socialist. Progresiștii non-socialiști din CPC se află într-o zonă gri, ei regăsindu-se parțial în agenda ambelor facțiuni.

În timp ce socialiști își manifestă scepticismul față de capitaliști, uneori chiar foarte agresiv, și cer un control al statului asupra industriilor cheie și suprataxarea masivă a bogaților, moderații sunt în favoarea pieței libere și a corporațiilor. Aceștia din urmă vor capitalism bine reglementat, care să nu afecteze însă spiritul de inovație a întreprinderilor private, dar care să asigure o responsabilitate fiscală a statului și a contribuabililor.

Divergențe apar între aceste două aripi și în privința asigurărilor de sănătate. Socialiștii susțin „Medicare for All”, adică vor eliminarea totală a firmelor de asigurări private și astfel să fie un sistem medical 100% de stat. Moderații susțin actualul sistem, Obamacare, prin care nu se desființează companiilor private, dar sunt extinse posibilitățile de a apela și la sistemul public de către pacienți.

Legat de mediu, extrema stângă vrea combaterea schimbărilor climatice prin trecere forțată și foarte rapidă la energie verde, respectiv interzicerea combustibililor fosili. Centriștii preferă o tranziție prin stimulente, mai exact să acorde subvenții pentru mașini electrice și credite fiscale pentru firmele „verzi”.

Politică externă este un alt punct de divergență important. Socialiștii sunt anti-intervenționiști, cer tăierea bugetului Pentagonului și inclusiv revizuirea poziției tradiționale a Statelor Unite față de anumite state, mai ales oprirea ajutoarelor militare pentru Israel. Aripa centristă poate fi catalogată drept „globaliștii tradiționali”. Ei vor o armată puternică, sprijină ferm NATO, parteneri tradiționali au SUA și au o abordare mai tolerantă față de Israel.

Așadar, cea mai bună metodă de a identifica dacă un anumit candidat se încadrează în vreuna dintre cele două mari aripi care se luptă acum pentru controlul Partidului Democrat, sau dacă e „între” ele, este de a analiza promisiunile din campanie și programul politic propus. Asta poate spune mai multe decât apartenență sau nu la o anumit „caucus”, sau donații din partea unei organizații.

Tocmai făcând aceasta analiză, folosind toate informațiile și descrierile prezentate, se poate constata că numărul candidaților care pot fi cu adevărat catalogați socialiști, sau de extremă stângă, este de fapt nu foarte mare. E adevărat, acesta este în creștere. Esența e că vorbim despre o aripă foarte zgomotoasă a partidului, încă minoritară, dar suficient de puternică de a influența tot mai mult viitorul formațiunii, mai ales prin liderii mișcării.

Teorii

În mod tradițional, concepția de bază a campaniilor prezidențiale din Statele Unite era aceea că pentru a câștiga alegerile respective, candidații trebuiau să adopte o poziție cât mai moderată pentru a atrage alegătorii de centru, indecișii și independenții.

De-a lungul deceniilor, diverse scrutine au demonstrat exact acest lucru, precum victoria lui Lyndon Johnson în 1964 împotriva lui Barry Goldwater, sau triumful lui Richard Nixon împotriva lui George McGovern din 1972.

Inclusiv în ultimii ani, în diverse curse electorale pentru mandate de senator și guvernator, teoria a fost confirmată. Spre exemplu, aceasta a fost una dintre explicațiile pentru care democrații au reușit în 2022 să aibă rezultate mult mai bune la midterms decât se anticipa, mai ales la Senat, în plin mandat al lui Joe Biden. Mai exact, candidații lor erau percepuți a fi mult moderați decât cei ai republicanilor, care se aliniaseră curentului MAGA, partidul de stânga ajungând chiar să câștige fotolii în camera superioară din Congres, lucru atipic la midterms pentru formațiunea din care face partea liderul de la Casa Albă.

Alegerea lui Donald Trump în 2016 a fost însă una care a contrazis teoria pomenită. Iar evoluțiile politice de atunci au demonstrat că respectiva concepție nu mai e întru totul valabilă, existând mai multe excepții, nu doar una singură care să confirme regula.

Argumentul aripii centriste a Partidului Democrat împotriva „insurgenților” socialiști exact acela cum că respectivii candidați nu pot câștiga alegerile pentru că sunt percepuți a fi prea „extremiști”. Astfel, dacă votanții democrați vor ca formațiunea lor să câștige, atunci ar trebui la alegerile primare să îi aleagă pe ei, din facțiunea moderată.

Pe de altă parte, în ambele mari partide din politica americană, politicienii moderați au ajuns să fie percepuți drept „oamenii sistemului”, cei care au condus țara timp de mai multe decenii și au adus influențat astfel destinele țării.

Puternicul curent anti-sistem, prezent în atâtea țări occidentale, se resimte cât se poate de clar și în Statele Unite. Aici, socialiștii au un avantaj, fiindcă ei pot atrage votanți pe care moderații nu ar reuși.

Revenind la teorii politice, aceasta este o manifestare a „potcoavei” (horseshoe theory). Mai exact votanții de extremă, dacă nu există un candidat din zona lor a eșichierului politic, preferă să voteze un candidat din zona de extremă opusă decât un candidat moderat. Observând o potcoavă, cele două capete libere sunt mai aproape unul de altul decât centrul acesteia. De aici vine și utilizarea metaforei în sociologia politică, descriind fenomenul pomenit.

La nivelul votanților lui Bernie Sanders din alegerile primare prezidențiale (2016,2020), a existat un număr semnificativ care au votat cu Donald Trump la scrutinul final, în loc să meargă tot pe candidatul Partidul Democrat. Cele mai bune exemple sunt podcasterii precum Joe Rogan, Theo Von, sau Andrew Schulz, ei având fiecare un public loial, care a fost influențat la rândul său de ei.

Perspective de viitor

Alegerile pentru Congres din 2026 se anunță a fi unele bune pentru democrați, conform sondajelor și predicțiilor specialiștilor din acest moment. Formațiunea ar putea redobândi controlul și în Senat, asta deși harta electorală din acest an e una favorabilă republicanilor, stânga trebuind a câștiga cel puțin două din statele Texas, Ohio, Alaska și Iowa (unde Trump s-a impus cu peste 10% în fiecare dintre ele acum doi ani).

Legat de disputa privind internă la nivelul partidului de stânga, candidații moderați sunt cei care stau mai bine în sondajele curselor lor decât cei mai radicali. Nu este exclus ca democrații să câștige la Senat într-unul dintre cele patru state din paragraful anterior (unde candidații lor sunt cu toții centriști), dar să piardă în Michigan și Maine, state unde partidul e mai puternic, dar candidații sunt aliniați curentului socialist.

O victorie acum în noiembrie ar fi esențială pentru democrați în a-și lua avânt pentru prezidențialele din 2028. Acolo, la alegerile primare, discuția privind cele două aripi cu siguranța va domina campania. Tocmai de aceea, oricare dintre cele două aripi este percepută a avea rezultate mai bune acum la midterms, va avea un avantaj și pentru 2028.

Adevărul este că pentru a avea sorți de izbânda, ambele formațiuni au nevoie de a convinge atât electoratul centrist cât și cel mai radical pe partea lor a eșichierului politic. Trump când a câștigat în 2016 și 2024 a reușit să facă asta, ipoteza fiind confirmată de faptul că a avut scoruri mai bune atunci în suburbii decât în 2020, acolo fiind „grosul” electoratului centrist.

La democrați, atât Joe Biden, cât și Barack Obama și Bill Clinton au reușit să câștige alegerile tocmai prin faptul că au convins și moderații și electoratul ceva mai radical să voteze cu ei. E adevărat, în anii '90 și 2000 acesta era mult mai mic ca pondere.

Când Al Gore a pierdut la limită în 2000, a existat un candidat mai de stânga decât el, Ralph Nader, care a luat 3% din voturi, suficient cât să îi strice socotelile democratului. Kamala Harris la rândul ei a avut probleme în a atrage electoratul de extremă stângă, care prin absenteismul său i-a oferit lui Trump un avantaj. În orice caz, aceste campanii au confirmat ideea că e nevoie de a obține sprijinul votanților din ambele facțiuni ale partidului.

Mergând mai departe cu acest principiu, așa se poate explica ascensiunea fulminantă a lui Jon Ossoff din ultimele săptămâni. Ales ca senator în Georgia din partea democraților în 2020, acesta candidează acum pentru a fi reales în noiembrie. Într-un stat în care Trump a câștigat în 2024 și care în ultimele decenii a fost preponderent republican, Ossoff înregistrează un avans de 13% în cel mai recent sondaj de la Fox News.

Capacitatea sa de a atrage votanți de centru este dovedită atât de victoria sa din 2020, cât și de avansul consistent din sondaje de anul acesta. El a reușit foarte bine în 2020 să se facă remarcat fără a adopta poziții radicale populare atunci în rândul anumitor votanți democrați, precum tăierea finanțării pentru poliție, neputând astfel să fie etichetat drept „woke”. Spre comparație, declarațiile Kamalei Harris din acea perioadă, în care ea își manifesta simpatia cu anumite idei mai radicale au fost un punct de slăbiciune pentru ea în 2024.

Marele avantaj al lui Ossoff este că el nu e deloc respins de aripa de stânga a partidului. Diverși lideri ai acesteia, precum Bernie Sanders, au avut cuvinte de laudă la adresa lui, iar podcasterii stângiști, de asemenea. Senatorul a reușit prin poziția față de conflictul din Gaza să nu alinieze respectiva facțiune.

Gavin Newsom, guvernatorul Californiei, care anul trecut părea un favorit la nominalizarea în 2028 din partea democraților, se află într-o poziție mai slabă. Aripa de stânga îl percepe a fi prea capitalist și apropiat de marile corporații, Newsom declarându-se împotriva taxării acestora. Totodată, asocierea sa cu California (unul dintre cele mai de stânga state din SUA) și politicile sale le oferă republicanilor șansa constat de a-l cataloga drept un „ultra-liberal progresist”, putând astfel aliena o parte din alegătorii independenți.

Conform surselor, Kamala Harris se gândește să candideze din nou în 2028. Aceasta rămâne cu vulnerabilitatea de acum doi ani, anume că stânga radicală nu o susține. Potențiala candidata sprijinită de aripa aceea, Alexandria Ocasio-Cortez, este percepută în continuare de electoratul general ca fiind prea socialistă. AOC are potențialul de a lua o parte din electoratul MAGA anti-sistem, mai ales dacă din partea republicanilor ar fi un candidat apropiat de „establishment”. Chiar și așa, efortul acesteia de „rebranduire” ca o moderată, declarând era „woke 1,0” (2019-2020) a mers prea departe, arată că e perfect conștientă de vulnerabilitatea sa legată de percepția ei de către electoratul general.

Până în 2028 mai e mult. Pot apărea nume noi, calculele se pot schimba enorm. E clar că rezultatele din 2026 vor avea un rol important în lupta internă a democraților. Iar la nivelul republicanilor, aceleași alegeri vor juca un în determinarea succesorului lui Donald Trump.