Creșterea importanței inițiativelor multilaterale și apariția „minilaterlaismului”: Un efect al instabilității tot mai mari la nivel internațional

În ultimii ani, mai multe zone de pe mapamond au avut parte de tensiuni la nivelul relațiilor interstatale. Una dintre aceste regiune a fost Europa, continentul care la începutul secolului XXI părea că învățase din secolele sale de istorie sângeroasă și era gata să „îmbrățișeze” pacea.

Acum, după invazia pe scară largă a Ucrainei de către armata Rusiei în 2022, „bătrânul continent” a conștientizat nevoia reînarmării și alocării cât mai multor resurse către apărare.

Date fiind informațiile care tot circulă de câțiva ani deja, despre posibile incursiuni sau operațiuni de testare a reacției aliaților NATO la un atac militar, o astfel de reacție era firească, pentru a preîntâmpina orice astfel de pericole.

Există însă o altă evoluție interesantă, care poate inițial nu era neapărat foarte clară în lunile imediat de după invazia din februarie 2022. Este vorba despre creșterea importanței inițiativelor multilaterale mai mici, regionale chiar.

O inițiativă multilaterală reprezintă un acord, un proiect sau o formă de colaborare la care participă trei sau mai multe state (sau entități internaționale), pentru a rezolva o problemă comună sau pentru a atinge un obiectiv pe care nu îl pot realiza singure.

Spre deosebire de o relație bilaterală (aceasta implică doar două țări), formatul multilateral aduce la aceeași masă mai mulți actori, pe baza unor reguli sau principii acceptate de toți participanții. Iar unilateralismul este strategia prin care un singur stat ia decizii și acționează independent, fără a căuta aprobarea, consensul sau cooperarea altor națiuni, ghidându-se exclusiv după propriul interes național imediat.

Desigur, multilateralismul a devenit prevalent în relațiile internaționale după al Doilea Război Mondial, fiind considerată o abordare potrivite în momentul respectiv pentru a putea reconstrui lumea după conflagrația respectivă, dar și un mecanism de a promova pacea și a evita noi confruntări militare.

Așa au apărut mai multe structuri, precum Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 1945, ea având un scop mai ales politic. În domeniul economic și financiar, au fost create Fondului Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială și s-a semnat acordul GATT (care a devenit ulterior Organizația Mondială a Comerțului), obiectivul fiind de a preveni protecționismului unilateral care a amplificat marea criză economică din 1929-1939.

Pe plan militar, NATO a fost fondat în 1949, ca o alianță multilaterală de apărare reciprocă în fața blocului sovietic. În Europa, a apărut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), în 1951. Aceasta a fost inițial o inițiativă multilaterală între 6 state (Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Țările de Jos și Luxemburg). Scopul a fost plasarea producției de oțel și cărbune, materiile prime de bază ale vremii, sub o autoritate comună, ceea ce făcea un război între acele state nu doar de neconceput.

Odată cu Tratatul de la Roma din 1957, cooperarea s-a extins de la acele resurse la întreaga economie, creând Comunitatea Economică Europeană (CEE). Ulterior, Tratatul de la Maastricht din 1993 a consfințit transformare în Uniunea Europeană, adăugându-se și alți piloni, precum politica externă, securitatea și justiția.

Anii '90 au reprezentat un nou moment de efervescență pentru multilateralism, în contextul prăbușirii Uniunii Sovietice și sfârșitul Războiului Rece. Statele foste comuniste au început gradual să se integreze în structurile occidentale, iar organizații precum Uniunea Europeană și NATO s-au extins semnificativ, semnalând o nouă etapă a multilateralismului.

Dacă în deceniile de după căderea comunismului se observa mai ales un accent pe structuri multilaterale mai mari, cum erau și sunt UE și NATO, acum, trendul este de o creștere în importanță a inițiativelor multilaterale ceva mai restrânse, în care statele membre sunt mai puține, dar mai apropiate, nu doar geografic, ci și dintr-o perspectivă a valorilor și intereselor.

Mark Carney și Alexander Stubb au descris fenomenul cel mai bine

Într-un articol comun publicat în The Economist, numit „Pregătiți-vă pentru o lume a coalițiilor ad-hoc”, premierul canadian Mark Carney și președintele finlandez Alexander Stubb explică modul în care ordinea internațională post-1945 s-a prăbușit, iar instituțiile tradiționale (precum ONU) au devenit ineficiente în gestionarea conflictelor globale.

Prin acest text coautorat de ei, cei doi lideri promovează tranziția de la „multilateralismul naiv” către o eră a coalițiilor ad-hoc, adică inițiative cu un număr mai mic de state, dar unite de obiective comune, exact cum e menționat în secțiunea anterioară. Fenomenul acesta a căpătat chiar și o denumire specifică, anume „minilateralismul”.

Multilateralismul ajunsese după finalului Războiul Rece să fie asociat mai ales școlii de gândire liberale din Relațiile Internaționale. Aceasta devenise tot mai puternică în acea perioadă și unul dintre curentele ei manifestate era inclusiv demersul de a coopta cât mai multe state în structurile internaționale, pentru a promova cooperarea între națiuni.

Odată cu reapariția războaielor clasice (interstatale), mai ales în Europa, școala de gândire realistă (dominantă în deceniile după al Doilea Război Mondial) a redevenit tot mai dominantă. Din dorința de a reflecta realitatea aceasta, fără a abandona însă latura liberalismului axată pe principii comune, Mark Carney și Alexander Stubb propun adoptarea „realismului bazat pe valori” drept viziune pentru relațiile internaționale ale statelor democratice.

În esență, ei nu se declară adepții multilateralismului idealist liberal post-Război Rece, dar nici al cinismului realismului, ci propun o cale de mijloc. Conform celor doi lideri, „realismul bazat pe valori” se poate manifesta prin crearea unei rețele dense de conexiuni și parteneriate punctuale pe probleme specifice, formate rapid în funcție de interese comune, nu în jurul unei singure mari instituții rigide.

Așadar, e vorba despre aceste structuri „minilaterale”. Spre deosebire de structurile multilaterale clasice, care deseori ajung în impas când vine vorba de a lua o decizie din cauze dreptului de veto al unui stat (fenomen inevitabil pe măsură ce numărul țărilor membre a tot crescut), inițiativele „minilaterale” au avantajul că un astfel de scenariu e mai puțin probabil, fiindcă sunt mai puține națiuni, care oricum au o omogenitate sau o coerență mai mare la nivelul de viziune și obiective. Deci, șansele să apară o discordie sunt mai mici.

Trebuie punctat că inițiativele acestea „minilaterale” se pot forma în jurul unui anumit scop anume, spre exemplu unul economic, sau poate unul legat de mediu și energie. Ele nu trebuie neapărat să fie structuri așa complexe precum cele menționate în descrierea de mai sus a multilateralismului de după al Doilea Război Mondial. Drept consecință, un alt avantaj este acela că statele democratice, occidentale, pot coopta state din „sudul global”, fiind un mecanism de a crește colaborare între acele țări pe un anumit domeniu unde există interese și scopuri comune.

Pentru a rezuma mesajul textului celor doi lideri, Carney și Stubb consideră că lumea „de mâine” nu va mai fi guvernată de tratate globale mari, ci de mini-alianțe funcționale și pragmatice, capabile să livreze rezultate imediate.

Adaptarea

Dincolo de toate ideile și scenariile prezentate, realitatea prezentului este cea care contează cel mai mult. Adeverirea, cel puțin parțial, a spuselor celor doi legate de noul trend general de evoluție spre „minilateralism”, se poate vedea cel mai bine în abordarea Ucrainei, țara aflată în centrul atenției internaționale, dat fiind războiul pe care îl poartă.

Până la urmă, însăși invazia din 2022 a fost determinată într-o măsură considerabilă de dorința Rusiei de a preveni aderarea Kievului la NATO. Totodată, parcursul european al Ucrainei și intrarea în UE au fost unul dintre punctele majore ale negocierilor care au avut loc până acum între cele două state aflate în luptă. Nu doar guvernul ucrainean, ci și poporul își dorește ca țara să devină membră a celor două structuri. După ce a devenit candidată în 2022, Ucraina a deschis oficial primul capitol de negocieri cu Bruxellesul abia în iulie 2026.

Procesul de integrare în Uniune a Ucrainei merge greu, cel mai probabil urmând să mai dureze câțiva ani. Iar intrarea în NATO a țării pare blocată pentru moment, neexistând unanimitate în cadrul Alianței Nord-Atlantice pentru a susține demersul.

Așadar, deși aceste două chestiuni au un rol foarte important în toată ecuația conflictului, fiind o parte a explicației pentru care Rusia a lansat atacul din 2022, în timp ce ucrainenii țin la aderarea la cele două structuri, conducerea țării pare că se adaptează la noua realitate. Mai exact, în contextul în care procesele de alăturare la cele două structuri fie se mișcă greoi, sau bat pasul pe loc, establishmentul de la Kiev pare că vrea să compenseze tocmai prin alăturarea la „inițiative minilaterale”.

Fostul comandant șef al Forțelor Armate ale Ucrainei (și posibil candidat la alegeri prezidențiale, cu șanse bune de victorie), Valerii Zalujnîi, s-a pronunțat public pentru aderarea Ucrainei la JEF (Joint Expeditionary Force), ca o alternativă pragmatică la securitatea țării.

Actualmente ambasador în Regatul Unit, acesta a declarat în cadrul unei reuniuni a diplomaților la Kiev, că Ucraina nu va adera niciodată la NATO, numind promisiunile primite de țară în ultimii 12 ani drept „povești”.

Zalujnîi consideră că structura NATO este blocată în „doctrine din Al Doilea Război Mondial” și a propus reorientarea Kievului către noi formate militare regionale europene.

Ce este acest Joint Expeditionary Force, alternativa propusă de Zalujnîi? JEF a fost fondat în 2014 (după anexarea Crimeii) de către Regatul Unit, Danemarca, Norvegia, Țările de Jos, Lituania, Letonia și Estonia. Ulterior, Finlanda și Suedia au aderat și ele în 2017, iar Islanda în 2021.

Aceasta este o coaliție militară de cu capacitatea de reacție rapidă, formată din 10 state din nordul și nord-estul Europei, condusă de Regatul Unit. Spre deosebire de structurile tradiționale de apărare colectivă precum NATO, JEF funcționează ca un format flexibil și de înaltă disponibilitate. Acesta poate acționa independent sau integrat în operațiuni internaționale mai ample, fără a fi blocat de birocrația proceselor de decizie bazate pe unanimitate absolută.

Operațiunile sunt coordonate direct prin intermediul comandamentului Standing Joint Force Headquarters din Northwood, Marea Britanie. Ucraina a obținut statutul oficial de „partener extins” (Enhanced Partner) în cadrul JEF, oferindu-i dreptul de a participa activ la exerciții militare comune, schimburi de informații de securitate și planificare operațională avansată.

Toate cele zece națiuni din JEF au semnat un nou acord de cooperare navală aprofundată în 2026. Acesta transformă colaborarea periodică dintre state într-o structură maritimă integrată, cu misiuni specifice de protejare a infrastructurii critice submarine (cabluri de date, conducte de gaz) în fața amenințărilor hibride rusești.

Deși nu are un mecanism automat de apărare reciprocă (precum Articolul 5 din NATO), JEF acționează ca o „forță de prim răspuns”, capabilă să intervină militar într-o criză înainte ca mecanismele politice mai mari să se pună în mișcare.

Pe lângă JEF, Valeri Zalujnîi subliniat că viitorul securității Ucrainei va depinde de noi blocuri de securitate militară ce se vor forma la nivel european. În viziunea sa, cooperarea directă cu statele europene puternice din punct de vedere militar este o opțiune mult mai realistă decât așteptarea unei integrări euroatlantice care este contrazisă de realitățile politice actuale.

Deși declarațiile sale au stârnit controverse majore deoarece contrazic obiectivul oficial de aderare la NATO înscris în Constituția Ucrainei, ele reflectă tendința generală din Europa de a crea alianțe multilaterale mai mici, dar mult mai active și flexibile, exact cum scriau Carney și Stubb în textul lor.

Președintele Volodimir Zelenski a vorbit și el recent despre „Inițiativa Carpaților”, un nou format regional de cooperare diplomatică și economică. Acesta ar urma să aibă opt state membre: Ucraina, România, Serbia, Ungaria, Slovacia, Austria, Cehia și Polonia.

Ideea a apărut din dorința de a atrage parteneri regionali care sunt dispuși să colaboreze strâns în plan economic, logistic și umanitar cu Ucraina. Formatul se concentrează pe interesele comune ale țărilor legate geografic de lanțul muntos al Carpaților.

Astfel, vedem cum Kievul, deși rămâne dornic de a fi cooptat în structurile multilaterale importante mari, se adaptează totuși noii realități și se concentrează pe termen scurt și mediu să se alăture unor „coaliții ad-hoc”, „minilaterale” (cu un număr redus de membrii în comparație cu UE sau NATO), acestea fiind o soluție pragmatică și mai ușor de atins.

Perspective

Inițiativele acestea „minilaterale”, care sunt tot mai „în vogă”, pot fi atât colaborări militare punctuale între trei sau mai multe state, cum vedem mai nou și între câteva țări sunnite (Arabia Saudită, Turcia, Pakistan), dar pot fi și structuri ceva mai complexe. În acest sens, dincolo de JEF, avem și Formatul B9, creat la București pe 4 noiembrie 2015, cu scopul de a coordonarea pozițiile celor 9 state de pe flancul estic al NATO (România, Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Estonia, Letonia și Lituania) înaintea summiturilor mari ale Alianței.

Între timp, acesta s-a extins și a devenit Formatul B9 + N5 (cele cinci țări nordice- Islanda, Norvegia, Danemarca, Suedia și Finlanda). Statele au creat astfel o „zonă continuă de securitate”, de la regiunea Arctică și Marea Baltică, până la Marea Neagră, adoptându-se în mai o declarație comună prin care se manifesta integrare tactică militară, stabilirea unor noi ținte ambițioase pentru investiții masive în apărare și achiziții militare interoperabile.

E de reamintit că aceste structuri nu trebuie să fie însă unele strict militare, sau care să abordeze doar domeniul securității naționale a membrilor. În acest sens, avem „Inițiativa Celor Trei Mări”. Aceasta a apărut inițial în 2016 ca o platformă pur politică și economică a statelor UE din Europa Centrală și de Est (Țările Baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Austria, România, Bulgaria, Croația, Slovenia). Grecia a aderat și ea între timp, iar Moldova și Ucraina au devenit parteneri asociați.

Obiectivele inițiativei sunt realizarea unor proiecte de infrastructură precum autostrada „Via Carpatia” (care leagă Lituania de Grecia, tranzitând România) și linia feroviară de mare viteză „Rail Baltica” (Estonia – Polonia), sau coridorul de gaze Nord-Sud, precum și integrarea terminalelor de gaz natural lichefiat din Polonia, Croația și Grecia pentru a elimina complet dependența de gazul rusesc.

În concret, în următorii ani, ne putem aștepta atât la crearea unor noi formate, precum ar fi „Inițiativa Carpaților”, dar inclusiv la adaptarea celor existente deja și eventual extinderea lor parțială, fără a se dilua însă acea „coerență” la nivel strategic care a determinat crearea lor în primă fază.