Uniunea Europeană și Israel: Între colaborare și neînțelegeri

O relație cu suișuri și coborâșuri. Așa ar putea fi definită, în mare, dinamica dintre statul Israel și Uniunea Europeană. În ciuda asemănărilor, precum valorile democratice, leadershipul european nu a fost pe întotdeauna pe aceeași „lungime de undă” cu cel israelian. Spre exemplu, țările de pe „bătrânul continent” nu au dorit să își pericliteze cooperarea cu statele arabe.

În prezent, există o tensiune cât se poate de clară între Bruxelles și Tel Aviv, aceasta crescând în timpul conflictului din Gaza, după ce reacția inițială a Occidentului după atacul de pe 7 octombrie 2023 a fost una de solidaritate cu Israel.

Mai recent, situația din Cisiordania și controversele legate de violențele față de palestinieni au produs noi „scântei” între Uniunea Europeană și Israel. S-a cerut chiar suspendarea acordului de asociere dintre UE și Israel, dar momentan nu a fost cazul. Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, e important a studia trecutul relației dintre cele două părți.

Istoric

În 1959, Israelul a fost una dintre primele țări din afara Europei care a stabilit legături diplomatice oficiale cu nou-creata Comunitate Economică Europeană (CEE), predecesoare a actualei Uniuni Europene.

Apoi, a fost semnat un primul acord comercial de bază în 1964, urmat în 1970 de un acord preferențial extins, care reflecta interesul Europei de a sprijini economic statul israelian, considerat un partener în regiunea Orientului Mijlociu.

A urmat acordul de liber schimb agreat de cele două în 1975. Prevederile acestuia confereau produselor industriale israeliene acces liber, fără taxe vamale, pe piața europeană. Acest acord a pus bazele transformării Europei în principalul partener comercial al Israelului.

Pe măsură ce Europa a devenit mai dependentă de petrolul din Orientul Mijlociu (în urma crizelor energetice din 1973 și 1979), statele europene și-au reevaluat poziția diplomatică.

Prin Declarația de la Veneția din 1980, cele nouă țări membre ale CEE de la acea vreme au emis o rezoluție istorică prin care au recunoscut, pentru prima dată în mod colectiv, dreptul poporului palestinian la autodeterminare și au cerut implicarea Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP) în negocierile de pace.

Conducerea Israelul „a digerat cu greu” momentul. Acesta a dus la conturarea unei reguli nescrise la Tel Aviv. Europa era acceptată ca partener comercial major, dar Statele Unite aveau să devină mediator politic preferat.

Acordul de asociere UE-Israel a fost finalizat în 1995, într-o perioada marcată de optimismul generat de Acordurile de la Oslo. Tratatul din 1995 a intrat în vigoare în anul 2000 și rămâne și astăzi cadrul juridic principal al relațiilor bilaterale. El conține elementele esențiale legate de cooperarea politică, economică, socială și culturală dintre cele două blocuri.

Integrarea în domeniul cercetării, în 1996, a fost și ea importantă. Israelul a devenit prima țară non-europeană asociată la programele-cadru de cercetare și dezvoltare ale UE (astăzi cunoscute sub numele de Horizon Europe), stimulând masiv sectorul high-tech israelian.

Odată cu izbucnirea celei de-a doua Intifade în 2000 și „deraierea” procesului de pace cu OEP, UE a adoptat politici tot mai stricte privind teritoriile controlate de Israel, dar recunoscute drept palestiniene.

În cele din urmă, Uniunea a ajuns astfel stabilească regula că aplicabilitatea acordurilor comerciale este valabilă doar în cadrul granițelor Israelului recunoscute internațional (cele dinainte de 1967). În 2015, Bruxelles-ul a adoptat proceduri pentru etichetarea separată a produselor provenite din coloniile israeliene din Cisiordania și Înălțimile Golan, măsură ce a tensionat profund dialogul politic.

Din cauza acestor disensiuni, reuniunile oficiale la nivel înalt ale Consiliului de Asociere UE-Israel au fost suspendate timp de un deceniu (între 2012 și 2022), fiind reluate abia în toamna anului 2022.

Prezent

Uniunea Europeană este cel mai mare partener comercial al Israelului, cu schimburi de zeci de miliarde de euro anual. Așadar, pe parte economică există o bază solidă.

Acordul de asociere este în vigoare, chiar dacă s-a vorbit intens despre luarea anumitor măsuri cu privire la acesta. În ciuda presiunilor masive din partea unor organizații neguvernamentale, a petițiilor cetățenești care au strâns peste un milion de semnături și a solicitărilor repetate din partea unor țări precum Irlanda, Spania și Belgia, Consiliul Afacerilor Externe al UE nu a întrunit unanimitatea necesară pentru suspendarea tratatului.

Germania și Italia continuă să joace un rol cheie în blocarea oricărei măsuri de suspendare totală, considerând că menținerea acordului este singura pârghie de dialog diplomatic rămasă cu Israelul.

Atenția s-a mutat pe o propunere avansată de Comisia Europeană pentru o suspendare parțială a anumitor clauze comerciale preferențiale. Această variantă necesită doar o majoritate calificată (65% din populația UE și 55% din statele membre), însă guvernele naționale rămân scindate, iar pragul nu a fost încă atins.

În cadrul celei mai recente reuniuni informale a miniștrilor de externe (desfășurată în primele zile din septembrie 2026 în Irlanda), discuția s-a concentrat pe impunerea de restricții comerciale aspre asupra produselor provenite din coloniile din Cisiordania.

Conform Al Jazeera, șefa diplomației europene, Kaja Kallas, a pus în discuție trei variante de lucru: un sistem de licențiere a importurilor, tarife vamale sau o interdicție totală de comerț. Deși interdicția totală se bucură de cel mai mare sprijin ideologic, nu s-a întrunit o majoritate clară pentru niciuna dintre opțiuni.

Acum două luni, Uniunea Europeană a emis o luare de poziție prin care respingea ferm orice intenție sau declarație a Israelului de a controla teritorial Fâșia Gaza (chiar și parțial) în urma conflictului. UE a insistat pe retragerea completă a forțelor israeliene și pe desfășurarea unei forțe internaționale temporare de stabilizare.

Astfel, putem spune că relația se află într-un punct în care legăturile economice și schimburile comerciale continuă în baza acordului din 2000, însă la nivel politic, instituțional și moral, punțile de legătură dintre Bruxelles și Tel Aviv sunt măcinate de divergențele majore privind respectarea viitorul Orientul Mijlociu și interesele divergente.

Trebuie punctat că, în cele din urmă, oricât ar colabora între statele Uniunii pe această tema, fiecare guvern are relația sa individuală cu Israelul. Asta s-a văzut inclusiv când Consiliul Afacerilor Externe al UE nu a reușit să ajungă la o decizie unanimă în privința acordului de asociere, tocmai fiindcă parteneri mai apropiați ai Tel Avivului au blocat demersul.

Așadar, faptul că există abordări diverse la nivel național față de Israel e un avantaj pentru acest stat. Pentru a putea înțelege mai în detaliu relația țării cu Uniunea Europeană, este nevoie de a analiza cine sunt atât partenerii principali, cât și contestatarii.

Statele mai apropiate de Israel

În ultimii ani, poate țara din UE care a fost percepută a fi cea mai vocală în susținerea statului israelian a fost Ungaria. Sub conducerea lui Viktor Orban, Ungaria a folosit sistematic dreptul de veto pentru a bloca orice declarație comună a UE care critică guvernul israelian sau care propune restricții comerciale împotriva coloniilor din Cisiordania.

Situația s-a schimbat însă în ultimele luni. Imediat după câștigarea alegerilor din aprilie 2026, Péter Magyar a avut o convorbire telefonică cordială cu premierul israelian Benjamin Netanyahu. El i-a transmis intenția de a menține legături strânse între cele două popoare și l-a invitat oficial pe Netanyahu la Budapesta pentru evenimente ulterioare din cursul anului.

Tensiunile au crescut rapid după ce Peter Magyar a semnalat o schimbare radicală față de fosta administrație a lui Viktor Orban în ceea ce privește respectarea Statutului de la Roma al CPI. Noul premier a promis că Ungaria a avertizat că autoritățile de la Budapesta ar putea lua măsuri față de Netanyahu, dacă ar reveni pe sol maghiar.

Magyar a anunțat că Ungaria nu va mai bloca prin veto automat deciziile sau sancțiunile Uniunii Europene îndreptate împotriva coloniilor israeliene, preferând să analizeze cazurile individual. Astfel, țara est-europeană nu mai e un partener la fel de „nădejde” ca în ultimii ani, dar noua conducere ar putea totuși reveni la o abordare mai prietenoasă cu Israelul, așa cum convorbirea dintre Magyar și Netanyahu a lăsat de înțeles.

Pentru Tel Aviv, statele est-europene au reprezentat în ultimele decenii parteneri de încredere în cadrul Uniunii. De la o ruptură aproape totală dictată de Moscova în timpul Războiului Rece (România fiind excepția), la o renaștere spectaculoasă după 1989, relațiile au evoluat constant.

După 2010, premierul Benjamin Netanyahu a cultivat activ relații strânse cu anumiți lideri din Europa Centrală și de Est, în special Ungaria lui Viktor Orban (așa cum a fost menționat), dar și Cehia, sau Polonia.

Cehia își menține o poziție de solidaritate cu Israelul. Praga se opune, în general, presiunilor venite din partea altor state europene, punând mare preț pe relația cu Tel Avivul.

România menține o poziție tradițional echilibrată. Bucureștiul susține dreptul Israelului la autoapărare și securitate, dar pledează constant pentru respectarea dreptului internațional umanitar, protecția civililor din Gaza și soluția celor două state.

Germania și Austria sunt ambele țări din cadrul UE care rămân mai apropiate de Israel. Deși guvernul de la Berlin a devenit mai critic în ultima perioadă privind criza umanitară, Germania este în continuare un partener crucial. Berlinul se opune categoric suspendării acordului de asociere UE-Israel și continuă să livreze arme și echipamente militare Israelului, înregistrând chiar o creștere masivă a acestor exporturi către țara respectivă.

Aliniată strâns cu poziția Germaniei, Austria blochează inițiativele venite din partea blocului critic și insistă că UE trebuie să se concentreze pe combaterea antisemitismului și pe securitatea statului israelian.

Guvernul italian condus de Giorgia Meloni menține relațiile cu Tel Aviv, deși au existat tensiuni când armata israeliană a lovit direct poziții ale forței ONU din Liban (UNIFIL) unde erau staționați militari italieni, provocând o criză diplomatică majoră între cele două state. Roma a suspendat temporar un pact cheie în domeniul apărării, dar a refuzat ulterior însă să susțină sancțiunile economice majore sau embargourile totale impuse de alte state vest-europene asupra Israelului.

Poate cei mai importanți parteneri pentru Israel din cadrul UE au devenit Grecia și Cipru. Înalți oficiali militari din cele trei țări au adoptat un plan comun de acțiune pentru anul 2026. Acesta prevede o creștere masivă a exercițiilor aeriene și navale comune în Mediterana de Est.

Alianța se vede și în achizițiile de tehnică militară israeliană. Ciprul operează deja sisteme de apărare aeriană de ultimă generație Barak MX, iar acestea se integrează perfect cu noul program de înzestrare al Greciei, „Scutul lui Achile” (contract de 3,5 miliarde de dolari semnat recent cu Israelul pentru armament anti-aerian).

Dincolo de un proiect mai vechi de gazoduct, cele trei state avansează cu prioritate proiectul interconectorului electric submarin. Acesta va consta în amplasarea unor cabluri electrice de mare putere pe o distanță de 1.200 de kilometri, legând rețelele din Israel și Cipru direct de Grecia (Creta) și, implicit, de restul Europei continentale.

State critice

În ultimii doi ani, șapte țări din UE au recunoscut statalitatea Palestinei, măsura fiind inclusiv o formă de manifestare a dezaprobării față de felul în care Israel a gestionat conflictul din Gaza. Este vorba de Spania, Irlanda și Slovenia în 2024, iar Portugalia, Malta, Luxemburg și Franța în 2025.

Spania și Irlanda se remarcă mai ales drept cei mai mari critici ai Israelului din prezent. Madridul și-a retras definitiv ambasadorul din Israel în urma acuzațiilor de antisemitism venite din partea cealaltă. Totodată, guvernul iberic a impus prin lege un embargou total asupra vânzărilor de arme și tehnologie militară către Israel.

Premierul Pedro Sánchez este cel mai vocal susținător al suspendării clauzelor comerciale din Acordul de Asociere UE-Israel, invocând încălcarea drepturilor omului.

Relația dintre Israel și Irlanda este considerată cea mai ostilă, tensionată și înghețată relație diplomatică din Europa Occidentală. Drept represalii, Israelul a decis inclusiv închiderea ambasadei sale de la Dublin.

În cadrul celei mai recente reuniuni a miniștrilor de externe din UE, găzduită chiar în Irlanda, diplomații din acea țară au exercitat presiuni uriașe pentru impunerea unor restricții comerciale la nivelul întregii UE asupra bunurilor din coloniile ilegale din Cisiordania. Irlanda a trecut prin parlament o lege prin care blochează unilateral importul acestor produse, fiind prima țară din UE care implementează o astfel de măsură.

Poziția Irlandei nu este una conjuncturală. Societatea și clasa politică a țării asociază conflictul din Orientul Mijlociu cu propria lor istorie și lupta pentru statalitate și independență.

Belgia se numără tot printre principalii contestatari. Regiunea flamandă și autoritățile belgiene au blocat tranzitul de muniție și încărcături militare destinate Israelului prin porturile sale, precum Anvers. De asemenea, guvernul țării cere sancțiuni economice la nivelul întregii UE și etichetarea strictă sau boicotarea produselor din teritoriile ocupate.

Există și două țări care și-au înăsprit considerabil tonul față de Israel. Este vorba de Franța și Polonia. În anii '50 și '60, Franța a fost cel mai important furnizor de armament pentru Israel (inclusiv avioane de vânătoare Mirage). De asemenea, tehnologia franceză a stat la baza dezvoltării programului nuclear israelian de la Dimona.

Odată cu Războiul de Șase Zile, în mai 1967, președintele Charles de Gaulle a impus un embargo asupra livrărilor de arme către Israel. Decizia a marcat reorientarea Franței către o politică externă mai pro-arabă în regiune. Locul Franței ca principal aliat militar al Israelului a fost preluat definitiv de Statele Unite.

Au urmat decenii în care strategia Franței a oscilat. Actualul președinte, Emmanuel Macron, a încercat inițial o abordare echilibrată. Relațiile s-au răcit însă odată cu operațiunile israeliene din Gaza și Liban. Liderul de la Élysée a cerut oprirea exporturilor de arme și a restricționat participarea firmelor israeliene la marile saloane franceze de apărare. Schimbarea a venit inclusiv după ce armata franceză a participat în 2024 la apărarea Israelului contra atacurilor cu rachete și drone din Iran.

După ce colaborarea cu Polonia a fost una foarte solidă în timpul precedentelor două guverne, aceasta s-a deteriorat în ultimii doi ani. În aprilie 2024 a avut loc atacul armatei israeliene asupra convoiului umanitar World Central Kitchen, în care a fost ucis și un cetățean polonez. Ministrul de externe Radoslaw Sikorski a lansat critici față de acțiunea militară din Gaza, iar Polonia s-a arătat mult mai deschisă în interiorul UE spre susținerea unor sancțiuni împotriva coloniilor din Cisiordania.

Perspective

Într-adevăr, poziția Israelului în interiorul Uniunii Europene nu este cea mai bună în acest moment. Deși beneficiază în continuare susținători, au existat tensiuni tot mai dese și cu aceștia. Totodată, numărul statelor contestatare este tot mai mare, dar și tot mai vocal.

Se observă un trend, care nu este însă regulă de aur, că în general, țările cu guverne sau lideri mai de dreapta tind să aibă o abordare mai deschisă față de Israel. Adăugând la idee, o parte dintre statele cele mai critice au guverne sau lideri de stânga. Sunt și excepții, cum ar fi Belgia, cu guvern de dreapta, sau Franța și Polonia, cu premieri de centru-dreapta.

În orice caz, nu este de mirare acest trend. În statele occidentale cu un segment de populație care aderă la religia islamică, electoratul respectiv tinde să voteze cu formațiunile de stânga. Astfel, pentru a nu pierde susținătorii respectivi, este normal ca astfel de partide și politicienii lor să fie mai critici cu Israel.

Momentan, nu există unanimitatea necesară pentru suspendarea acordului de asociere dintre UE și Israel. Chiar și așa, situația actuala arată că de facto, se poate vorbi de o „înghețare parțială”, contactele politice la nivel înalt sunt în prezent blocate din cauza neînțelegerilor profunde legate de coloniile din Cisiordania și măsurile comerciale restrictive.

Există însă o posibilitate de resetare după alegerile parlamentare din Israel de pe 27 octombrie. Actuala coaliție care îl susține pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu s-ar putea să nu mai strângă o majoritate în noul legislativ, așa cum indică mai multe sondaje.

Un nou premier în Israel ar putea însemna și un moment de resetare în relația cu Uniunea Europeană, care e posibil să se arate mai deschisă la dialog, mai ales dacă se fac pași spre o detensionare a situației în Gaza, sau Liban.

Dincolo de dialogul cu Uniunea ca entitate, ar fi necesar inclusiv o schimbare de abordare din partea Israelului inclusiv cu mai multe state membre, la nivelul relației individuale cu acestea. Diplomația directă între un eventual nou premier israelian și omologii săi europeni ar putea furniza exact schimbarea aceasta.

În orice caz, relația economică dintre Uniunea Europeană și Israel este una solidă, stabilă și reciproc avantajoasă. Schimburile comerciale bilaterale de bunuri se ridică anual la zeci de miliarde de euro, media ultimilor ani depășind constant valoarea de 46 de miliarde de euro.