Sun belt: Istoricul și povestea unei regiuni aparte

Zona încercuită în imagine este denumită „sun belt”

De la plajele tropicale ale sudului Floridei, la Munții Apalași ai Carolinei de Nord, Georgiei și Alabamei; de la Delta Fluviului Mississippi, în Louisiana, la câmpiile sudului în Texas, pline de petrol; de la Marele Canion din Arizona, la coasta Pacificului în California- vorbim despre „sun belt”, o regiune vastă a Statelor Unite care se întinde de la est până la vest.

Traducerea „ad-litteram” a termenului ar fi „centura soarelui”, dar așa cum spuneam în precedentul articol despre „rust belt” (https://www.internationalaffairsromania.com/post/rust-belt-b%C4%83t%C4%83lia-crucial%C4%83), o interpretare mai potrivită ar fi cea de „coridorul soarelui”. Numele vine de la vremea caldă și a numărului mare de zile însorite pe an în statele componente.

Când vorbim despre arealul acesta, trebuie punctată diversitatea atât geografică, descrisă adineauri, dar mai ales, cea culturală. Este un grup de state cu adevărat pestriț. Un scurt istoric poate furniza o explicație pentru aspectul acesta.

Georgia și cele două Caroline, de Sud și de Nord, au fost printre cele 13 colonii inițiale care au s-au desprins de Imperiul Britanic prin declarația de independență de la 1776 și au format Statele Unite ale Americii. Ulterior, după victoria din războiul revoluționar, ambiția americană a fost de a se extinde teritorial până la malul Pacificului. În tot acest timp, spaniolii controlau o bună parte din teritoriul pe care viitoarele state se situau, cum ar fi Florida, dar inclusiv și la est de Georgia, pe teritoriul actual al Alabamei, până la Texas, California. De altfel, localitatea care este locuită constant de cel mai mult timp în țara nord-americană este St. Augustine, în Florida. Aceasta este un orășel fondat de coloniștii spanioli, la 1565, cu 42 de ani înaintea celebrei debarcări ale vasului „Mayflower”, la „Plymouth Rock”, în prezent Massachusetts (deci mult mai la nord), unde au venit primii coloniști englezi, cei care aveau să dezvolte ulterior cele 13 colonii.

Până în 1617, la venirea englezilor, care s-au extins pe continent dinspre nord-est, unde urma să fie și centrul de putere al viitoarelor State Unite, spaniolii au avut forme de organizare statală pe teritoriul statului New Mexico, tot în „sun belt”, adică în sud. La 1598, imperiul de la Madrid desemna un guvernator al provinciei „Santa Fe de Nuevo Mexico”, în sud-vestul actualei țări.

Totodată, francezii au avut și ei o influență istorică și culturală mare asupra zonei „sun belt”. În 1682 aceștia au fondat Louisiana Franceză care încorpora teritorii ale viitoarelor state Louisiana, Arkansas, Alabama sau Mississippi și avea un regim asemănător actualelor „Département d'outre-mer - Territoire d'outre-mer” (Guadelupa, Martinica, Giuana Franceză etc). După înfrângerea din „războiul de șapte ani”, Parisul a fost nevoit să cedeze Londrei și Madridului acest teritoriu, pe care l-au recăpătat parțial pentru o scrută perioadă în timpul lui Napoleon Bonaparte, care avea să-l vândă Americii în 1803. Chiar dacă francezii au pierdut control zonei, locuitorii care vorbeau limba din „hexagon” au dăinuit, existând până și în zilele în Louisiana vorbitori de „creolă de Louisiana”, care se trage din franceză.

Americanii își începeau expansiunea prin tratatul de la Madrid, din 1795, când spaniolii au renunțat la pretențiile teritoriale asupra Alabamei și Mississippi. În 1803 cumpărau teritoriul anterior menționat, iar în 1819 dobândeau și Florida de la iberici, după tratatul Adams-Onís. În urma victoriei SUA din războiul mexicano-american (1846-1848), prin tratatul de la Guadelupe Hidalgo, Mexic ceda Statelor Unite un teritoriu imens, pe care urmau să se fondeze viitoarele state Texas, Oklahoma, New Mexico, Utah, Colorado, Arizona, Nevada, California sau Kansas, multe fiind în prezent parte din „sun belt”.

Ce se întâmpla cu aceste pământuri odată ce ele ajungeau sub stăpânire americană este că ele inițial deveneau teritorii ale SUA, cum sunt azi Puerto Rico, Guam sau Samoa Americană. Abia după ce trecea o perioadă de timp și exista aprobarea congresului deveneau state componente ale Americii și căpătau o serie de drepturi, precum reprezentarea la nivel federal.

Problema cea mai mare a vremii legate de admiterea acestor noi state a fost sclavia. Spre deosebire de statele din nord, unde revoluția industrială a avut un impact mare și astfel că economiile lor erau preponderent bazate pe industrie, în sud, economia acestora era una majoritar agrară, dependentă de creșterea bumbacului. Pentru recoltă, se foloseau sclavi, fiind o muncă foarte grea. Aceștia erau aduși din Africa, coloniștii cu origini europene fiind stăpânii lor, dar și proprietarii terenurilor.

Ideea era că pentru a se menține un echilibru în congres privind statele libere și cele cu sclavie, dacă se vota pentru admiterea unui stat din sud, trebuia să se voteze în paralel și pentru admiterea unui „stat liber”, din nord. Tensiunea la nivelul național era foarte mare în perioada aceasta, antemergătoare războiului civil, tocmai din această cauză. De altfel, atunci s-a născut și Partidul Republican, o formațiune cu fiefuri în nordul țării, fondată pentru a se lupta și a aboli sclavia. Ei erau opoziția Partidului Democrat, puternic în sud, în „sun belt” (mai exact în statele la sudul Liniei Mason-Dixon, care delimita statele libere de cele unde era sclavie). Duopolul politic prezent și azi s-a format încă de pe atunci. Practic, toate forțele aboliționiste s-au adunat în jurul republicanilor, iar cei în favoarea „robiei” au făcut front comun cu democrații. Dat fiind sistemul de „first past the post” (despre care puteți afla mai multe la: https://www.youtube.com/watch?v=DUyn8I2sRac), niciuna din cele două tabere nu-și putea permite să disipeze votul în mai multe partide, deoarece riscau ca tabăra adversă câștige. Așadar, au rămas cele două mari partide, care supraviețuiesc până în prezent, ele totuși suferind multe modificări ale ideologiei de-a lungul anilor. Până la urmă, având în vedere cât de mare era teritoriul statelor unite și nevoia de a omogeniza populația (vorbim de o perioadă când veneau fel și fel de popoare din toate colțurile Europei, cu principii și credințe diverse și care vorbeau diferite limbi), duopolul democrato-republican s-a potrivit perfect cu scopul acesta. Motivul fiind că lipsa de diversitate politică însemna că nu existau variante multe, iar lumea trebuia să se adapteze la oferta politică limitată. Putem spune că e un exemplu al principiului „take it, or leave it”.

Războiul civil a început la 1861, neînțelegerile privind statutul populației afro-americane fiind una din principalele surse de discordie. La acel moment, toate statele din „sun belt” de la Atlantic până la Texas întraseră în „Uniune” (termen folosit peste ocean pentru statele membre, nu și teritoriile), iar cele de la vest de Texas erau încă teritorii. Excepția era California, care devenise stat în 1850 însă avea obligația de a trimite în Congres un senator aboliționist și un senator pro-sclavie. Era evident o cerință impusă pentru a menține echilibrul pe tema sensibilă. Statele secesioniste, fiind toate din „coridorul soarelui”, mai puțin Virginia, au pierdut definitiv conflagrația în 1865.

 Hartă cu anii în care statele au intrat în „Uniune”, sursă: https://www.facebook.com/IFLOVEMAPS/photos/a.1324206410956437/2465727526804314/?type=3

A urmat „marea reconstrucție” în Florida, Georgia, Carolina de Sud, Carolina de Nord, Tennessee, Arkansas, Alabama, Mississippi, Louisiana și Texas, toate din fosta „Confederație”. Acestea erau răvășite după bătăliile grele dusă pe tărâmul lor. Nordul câștigător și-a asumat responsabilitatea de a le reintegra și de a le ajuta să reducă decalajul economic ce se produsese între regiuni. Evident, sclavia a devenit interzisă odată cu victoria unioniștilor. Cu toate acestea, a urmat un secol marcat de segregare. Chiar dacă afro-americanii nu mai erau înlănțuiți, există o „ghetoizare sistemică”, consfințită prin lege. Sigur, aceasta nu era exclusivă în sud-est, ci se întâmpla în mai multe state. Dar, dată fiind ponderea mult mai mare în aceste state a populației „negre”, s-a resimțit mult mai puternic acolo.

La vest de Texas, dar inclusiv în „statul stelei singuratice”, pe majoritatea teritoriului, situația era cu totul diferită de sud-est. În zona respectivă populație era foarte mică. Puțina populație care exista era „nativă”, adică „amerindiană”. Majoritatea regiunii sud-vestului avea încă „regim de teritoriu”, nu erau state decât excepțiile California (1850) și Nevada (1864) care avuseseră un „boom demografic” datorită exploratorilor de aur care se mutaseră acolo. Zona a început să fie colonizată și populată încet dar sigur în a doua jumătate a secolului 19. Vorbim deja de era „vestului sălbatic”.

După „Civil Rights Act” din 1964 și „Voting Rights Act” din 1965, monumentalele legi care au schimbat profund SUA, s-au produs reverberații majore pe scena politică. Prin noua legislație, li se acordau afro-americanilor drepturi egale și în același timp segregația era interzisă prin lege. În acei 100 de ani de la finalul războiului civil, democrații dominau foarte clar sud-estul. Populația, majoritar albă (dar cu o minoritate semnificativă afro-americană) rămăsese înrădăcinată în cutumele rasiste ale trecutului, iar partidul lui Woodrow Wilson sau Franklin D. Roosevelt avea doctrina mult apropiată de principiile lor. Ei bine, după ce președintele Lyndon B. Johnson, tot democrat, a trecut actele normative respective, fiind presat enorm de mult de o parte semnificativă a societății civile și a cetățenilor de culoare, precum Martin Luther King Jr. (care, apropo, era republican, la fel ca majoritatea celor cu descendență africană la vremea aceea), „dixiecrații” (termen specific democraților rasiști din sud, vine de la porecla dată locuitorilor Statelor Confederate- dixies) s-au simțit trădați. A fost o lovitră asumată de leadership-ul vremii, Johnson spunând că „au pierdut sudul pentru o generație”. Deja de la alegerile din 1964, Carolina de Sud, Georgia, Mississippi, Alabama și Louisiana au votat cu republicanii, mai exact cu populistul Barry Goldwater, care prin opoziția sa la „Civil Rights Act”, reușise să câștige mulți adepți în sud-est, dar si-a alienat restul țării, iar Johnson a avut o victorie zdrobitoare. Oricum, unele din acele state evocate nu votaseră niciodată până atunci cu GOP (porecla partidului republican, vine de la Grand Old Party), în timp altele nu aleseră un candidat republican de peste 90 de ani. Partidul lui Abraham Lincoln, clădit pe ideologia aboliționistă adoptase „strategia sudistă”, menită de a-i atrage albii din sud-est de partea lor. Avea o loc o schimbare istorică. Iar democrații deveneau partidul care luptă pentru cauza „negrilor”.

La nivel prezidențial, democrații nu au mai câștigat niciodată majoritatea de atunci în sud-est. Ba chiar, în anumiți ani nici nu au reușit să câștige un singur stat în regiune. Republicanii au reușit cu succes să implementeze noul lor plan, chiar dacă inițial au existat obstacole. Spre exemplu, în 1968, Richard Nixon câștiga clar alegerile pentru funcția supremă în SUA, dar în sud-est „dixiecratul” George Wallace și-a făcut partid și a reușit să câștige câteva state. El fusese inspirat de Strom Thurmond, fostul senator, care în 1948 a candidat ca „dixiecrat” la alegeri, izbutind la fel victoria în câteva state, după ce Truman promisese reforma civilă, pe care însă nu a mai și dus-o la capăt. Totuși, în 1972, Nixon a câștigat clar sudul, iar de atunci e un fief al dreptei.

În privința legislaturilor locale, dar și în camera reprezentanților, „dixiecrații” nu au dispărut peste noapte. Unii și-au schimbat partidul, alții au rămas democrați, dar în dezacord cu majoritatea partidului lor. La fel și la nivelul guvernatorilor. Abia în anii 90, mai exact după victoria clară GOP în 1994, au reușit republicanii să se impună în marea majoritate a circumscripțiilor din congres, fotoliilor de guvernator și legislaturilor din sud. Iar la nivelul senatului, abia în timpul mandatelor lui Obama au reușit să obțină controlul pe deplin.

Sud-vestul a fost caracterizat ca fiind zona cea mai puțin populată din America. Odată cu îmbunătățirea tehnologiei, spre exemplu apariția aerului condiționat, căldura a devenit mai ușor de suportat, iar începând cu anii 50, lumea a început să se mute în statele aride din regiune. Spre deosebire de sud-est, aici nu exista o dominație clară a vreunuia din partide. Totuși, după îmbrățișarea liberalismului de către democrați în anii 60, sud-vestul preponderent rural și conservator inevitabil începea să îi favorizeze pe republicani. Marea excepție era însă California, care devenea cel mai populat stat în 1962 și era mult mai moderat decât vecinele sale, totodată fiind un „swing state” al vremii.

Prin legea „Hart-Celler” din 1965, devenea mult mai ușor pentru imigranți să se stabilească în Statele Unite și inclusiv să ia cetățenia. Aceștia au fost piatra de temelie a țării, dar odată cu noul act, fenomenul a căpătat o și mai mare amploare, care este observabil până în zilele noastre. Statele de la granița cu Mexic, dar și cele care se învecinau cu cele de la hotar au avut parte de un influx masiv de nou-veniți din America Latină timp de decenii. Structura populației în această perioadă s-a schimbat masiv.

Hartă cu etnia majoritară a populației în fiecare stat. Sursă: https://www.businessinsider.com/most-common-ancestry-in-every-us-state-map-2019-5

În imagine, se vede cum majoritatea statelor din sud-est au ajuns să aibă etnie majoritară mexicană, grosul imigranților fiind de acolo. Ei nu numai că vin dintr-o cultură diferită, dar vorbesc o altă limbă și sunt preponderent catolici, spre deosebire de majoritatea albilor non-hispanici din SUA, protestanți. Aceștia au schimbat total regulile jocului, de mulți ani partidele politice făcând reclamă inclusiv în spaniolă, pentru a transmite cât mai temeinic mesajele lor. La nivel național, 19% din populația Americii este de origine hispanică și procentajul va crește și mai mult în următorii ani.

În ceea ce privește opțiunile lor politice, populația „latino” votează majoritar cu democrații, politicile lor pro-imigraționiste fiind cele care i-au atras. Trump a reușit totuși să facă progrese cu grupul acesta, în special datorită faptului că este un segment de populație foarte divers. De exemplu, republicanii și-au îmbunătățit semnificativ scorul cu comunitățile cubaneze din Florida, sau alte membrii altor naționalități hispanice refugiați sau exilați din țări cu guverne socialiste. În trecut, de exemplu în timpul mandatelor lui George W. Bush, fostul partid al lui Reagan a reușit  să facă progrese cu aceste populații și a ajuns să câștige chiar statul New Mexico, cel care conține cea mai mare pondere de „latino” din SUA. Dar, republicanii nu au reușit să permanentizeze câștigurile, dat fiind succesul democraților de a-i portretiza drept partidul extremiștilor albi.

La ultimele alegeri, în sud-vest toate statele au fost câștigate de democrați, mai puțin Utah, unde populația majoritar mormonă a respectat tradiția și a votat cu „roșii”, dar și Texas (în măsura în care poate fi considerat în sud-vest și nu în sud-est), unde însă scorul democraților a fost unul foarte bun, fiind pe trend ascendent. Victoria „albaștrilor” în Arizona a fost la limită, mai exact 0,3 % în plus, iar Nevada a fost strânsă și ea. Cele două state, alături de Georgia (unde democrații s-au impus cu 0,2 %) și Carolina de Nord sunt „swing states” anul acesta. Florida, care fusese cel mai important stat „mov”, grație faptului că era în primele 4 state ca populație, devine încet, dar sigur un stat „roșu”, iar de anul acesta nici nu mai e considerat „swing state”. O schimbare foarte importantă și o mare victorie pentru republicani, care însă au de înfruntat o provocare existențială, Texasul. Statul orașelor Dallas, sau Houston, este al doilea ca număr de locuitori și are 40 de delegați în colegiul electoral. Istoric, republicanii au reușit să își consolideze controlul odată cu adoptarea „strategiei sudiste” și a devenit o fortăreață roșie, a fost fundația lor pentru multe succese la nivelul prezidențialelor, dar și în camera reprezentanților. Traiectoria albastră pe care se află statul oferă perspectiva reală ca democrații să se impună aici în următorul deceniu, ceea ce ar fi catastrofă pentru republicani. Fără delegații din cel mai mare stat republican în acest moment, ar deveni incomparabil mai greu pentru GOP să ajungă la „Casa Albă”.

Așadar, „sun belt” este o regiune foarte mare, complexă și diversă. Mai corect este să fie împărțită în două alte regiune: sud-estul și sud-vestul, fiecare cu particularitățile sale discutate anterior.

Rămâneți aproape, urmează analiza statelor cheie Arizona, Nevada, Georgia și Carolina de Nord.