Democrații își caută „busola” în era Trump

Emblema Partidului Democrat, în centru, alături de lideri importanți din cadrul formațiunii. În stânga, de jos în sus: Kamala Harris, fostul vicepreședinte; Chuck Schumer, liderul din Senat al formațiunii; Josh Shapiro, guvernator al statului Pennsylvania. În dreapta, de jos în sus: Hakeem Jeffries, liderul din Camera Reprezentanților; Ken Martin, noul șef al „Comitetului Național al Democraților”; Alexandria Ocasio-Cortez, reprezentant de New York și una din figurile reprezentative ale aripii socialiste a partidului.

În urma alegerilor de pe 3 noiembrie, republicanii au ajuns să aibă „Gouvernment Trifecta”, adică o „triadă a puterii”. Termenul se referă la situația când un partid are majoritatea în ambele camere ale Parlamentului și controlează totodată și ramura executivă. De regulă, în politica americană puterea e împărțită. Adică, deseori, formațiunea de la care provine președintele nu are majoritatea în ambele camere ale Congresului, forul legislativ american. Uneori, gruparea șefului de stat este minoritară atât în Senat, cât și în Camera Reprezentanților.

Partidul Republican (zis și GOP, de la porecla sa, Grand Old Party, anume „vechiul partid”) se află într-o poziție privilegiată. Liderul lor, Donald Trump, se află la „cârma” Casei Albe, iar Congresul este dominat tot de formațiunea de dreapta. Mai mult, majoritatea guvernatorilor din țară sunt membri ai grupării conservatoare (27 din 50) și pluritatea legislaturilor la nivelul statelor (28/50) sunt „roșii” (culoarea republicanilor). În afară de a deține puterea legislativă și executivă, se poate adăuga chiar și cea judiciară. Șase din cei nouă judecători ai Curții Supreme sunt conservatori, numiți de-a lungul anilor de președinții de dreapta. Așadar, despre Partidul Democrat, se poate spune cu adevărat că se află în opoziție în acest moment.

Ken Martin, noul lider al DNC

Weekendul trecut, formațiunea de stânga și-a ales un nou „Chair of the Democratic National Committee (DNC)”. Mai exact, în româna, e vorba despre liderul „Comitetului Național al Democraților”. Deși este o funcție cu un nume „pompos”, care îi face pe mulți să creadă că deținătorul ei este „conducătorul” partidului, în realitate fișa postului este total diferită. Mai concret, șeful DNC, cât și cel al RNC (poziția echivalentă la republicani), au un rol de a coordona și a obține finanțare, dar se ocupă și de aspectele logistice ale partidelor lor. Dacă vreți, se aseamănă unui trezorier, sau secretar general.

Campania prezidențială a Kamalei Harris a fost cea mai scumpă din istoria alegerilor. SuperPAC-ul (instituție din dreptul american, mai exact o asociație creată special pentru a strânge fonduri pentru un candidat sau partid) candidatei democrate a strâns peste 1,1 miliarde de dolari. Dacă e să adăugăm și alte sumele strânse de alte superPAC-uri democrate, atunci este vorba de peste 2 miliarde dolari în total. O sumă impresionantă!

S-ar fi putut spune că DNC-ul și-a făcut treaba, la prima vedere. Ei bine, superPAC-ul lui Trump strânsese până în 500 de milioane de dolari. Iar, cumulat, dacă e să luăm în calcul și celelalte astfel de asociații legate de el și partidul său (Make America Great Inc, America PAC etc.), atunci republicanul a avut în total sub 1,5 miliarde de dolari, deci cu 500 de milioane mai puțin decât contracandidata sa. Chiar și așa, nu numai că Trump a câștigat Colegiul Electoral (puteți afla mai multe despre sistemul de vot vot din SUA aici: https://www.youtube.com/watch?v=DUyn8I2sRac), dar a fost și primul candidat al dreptei care să câștige votul popular de 20 ani încoace.

Eșecul clar al Partidului Democrat l-a făcut pe Jamie Harrison, liderul DNC la ultimul scrutin electoral, să nu mai candideze pentru un al doilea mandat. Era clar că își asumă din responsabilitate, în condițiile în care au existat zvonuri că partidul rămăsese dator la unii donatori și contributori. Harrison a candidat pentru Senat în 2020, când acesta a strâns cea mai mare sumă din istoria întrecerilor electorale pentru Congresul de la Washington. Cu toate acestea, deși era considerat de mulți drept favorit, aspect reflectat inclusiv în sondaje, a fost învins de Lindsey Graham, veteranul republican, în cursa pentru unul din cele două mandate ale statului Carolina de Sud. Campania din 2024 nu a fost prima dată când a gestionat necorespunzător resursele superioare la îndemână.  

Înlocuitorul său este Ken Martin, care a deținut funcția asemănătoare la nivelul statului Minnesota, din 2011. El rămâne pe vechea poziție, dar va ocupa simultan și funcția aferentă întregii țări. Analiștii și mulți activiști democrați îl dădeau ca favorit pe Ben Wikler, liderul din Wisconsin. Cu toate acestea, Martin a fost alesul delegației de la Washington DC. Acesta, spre deosebire de Wikler, e văzut ca un „apropiat” al „establishemntului” democrat. Wikler fusese susținut inclusiv de figuri din aripa socialistă a partidului. Așadar, victoria lui Martin poate indica faptul că cel puțin momentan, stânga radicală rămâne minoritară în cadrul conducerii formațiunii.

Descumpănire, deznădejde

În comparație cu prima victoria a lui Trump, cea din 2016, atât politicienii cât și votanții democrați par mult mai resemnați. Atunci, opoziția la adresa magnatului era mult mai accentuată, atât în spațiul mediatic, cât și la nivelul întregii societății. Cumva, inclusiv cei care îl votaseră pe Trump aveau o reținere, o „jenă”, de a-și arăta adevăratele „culori”. Anul acesta, în iunie, se fac deja 10 ani de când Trump a anunțat că intră în cursa pentru prezidențiale, pe care ulterior a și câștigat-o. În toată această perioadă, lumea a avut timp „din belșug” să se obișnuiască cu stilul său nonconformist, care a produs reacții mixte, de la adulație fără precedent, pe partea electoratul republican populist, până la ură pronunțată pe partea stângii.

La vremea aceea, pe 16 iunie 2015, când a făcut acea declarație la Trump Tower din New York, lumea a fost șocată de afirmația că îi va deporta pe mexicani. Inclusiv cei de la NBC, televiziunea care îi găzduia emisiunea, „The Apprentice”, au anunțat că încheie colaborarea cu Trump pe fondul afirmațiilor pe care le-au catalogat „rasiste”. Iată că acum, în 2025, deportările nu numai că au devenit o realitate, dar ele sunt deja o doleanță „bine împământenită” în anumite segmente ale electoratului. Conceptul care poate explica cel mai bine acest fenomen este denumit „Fereastra Overton”.

Diagramă cu o descripție a „Ferstrei Overton”, reprezentată de cutia albastră în cele patru exemple. Există anumite concepte și idei acceptabile pentru publicul larg, acestea toate fiind acoperite de „fereastră”. Sunt și anumite curente de gândire, atât pe stângă, cât și pe dreapta, (cum este exemplificat la figura A) care nu sunt însă acceptate de majoritatea lumii. Drept urmare, ele nu întră în „Fereastra Overtoniană”. Cu timpul, însă, fereastra se poate „lărgi” (Figura B), sau se poate deplasa spre stânga (Figura C), respectiv dreapta (Figura D), ceea ce înseamnă că anumite politici, considerate cândva netolerabile, devin frecventabile pentru majoritatea populației.

Aceasta se referă la gama de idei și concepte politice acceptate de către publicul larg. Teoria mai zice că politicienii încearcă să-și modeleze pozițiile astfel încât să încapă cât mai bine în aceea „fereastră”. Este cât se poate de clar că acum zece ani, „fereastra” era un mult mai mică și gravita undeva pe centrul eșichierului politic. Prin toate lucrurile spuse și gesturile făcute de-a lungul anilor, Trump a „lărgit” fereastra spre dreapta. El de la bunul început, s-a poziționat în afara ferestrei, ceea ce în timp i-a schimbat forma. Sunt nenumărate exemple prin care a reușit asta, în afară de deportări: Retorica naționalistă, tip „America First”; abordarea avută față de avorturi; limbajul plin de ură față de democrați și „politicile woke”. Toate acestea au devenit tolerabile pentru o bună parte din electorat și au produs efectul pe care tocmai l-am amintit. „Fereastra Overtoniană” nu s-a lărgit doar spre dreapta, ci inclusiv foarte mult spre stânga. Și în cazul acesta, există exemple concrete care o dovedesc: „îmbrățișarea” ideologiei de gen; limbajul dur și atacurile dure la adresa lui Trump și a republicanilor, deseori ca folosit ca o contrareacție la afirmațiile acestora; discriminarea pozitivă a minorităților, fie că vorbim de cele etnice, sau comunitatea LGBTQ+. Așadar, America din 2025 seamănă mult mai mult cu Figura B, din diagrama de mai sus. SUA de acum 10 ani era mai apropiată de Figura A. Radicalizarea care a avut loc în ultimii ani, prezent într-o anumită măsură și în deceniile trecute, dar nu așa de intens, a schimbat total percepțiile asupra „limitelor acceptabilității”. Concret, în cazul lui Trump, el a prin repetarea îndelungată a unor anumite concepte, legitimate ulterior și prin vot, a produs această schimbare tocmai descrisă.

De aici și disperarea democraților. Alexandria Ocasio-Cortez (AOC), membră a Camerei Reprezentanților și totodată una din cele mai importante personalități a „grupării socialiste” din Partidul Democrat, a declarat la un podcast, săptămânile trecute, că Trump a ajuns să fie normalizat. Evident, ea o spunea ca pe o critică, fiind totodată frustrată de acest lucru. Interesant este însă că poate că democrații vor lua o nouă abordare față de atacurile la Trump. Inclusiv în 2024, ei s-au concentrat să-l portretizeze drept extremist, chiar „fascist”. Acuma, el fiind normalizat de către electorat, cum chiar AOC o spune, democrații vor trebui să abordeze o strategie diferită. Poate pare că ei și-au „pierdut busola”, sau că sunt haotici. Dar și în 2016, 2017, republicanii aveau majoritatea în ambele camere ale Congresului, plus președintele la Casa Albă. Democrații păreau „ca o găină fără cap”. Nu aveau un lider acceptat de majoritate, cum e cazul lui Trump la republicani de 10 ani. În plus, exista o disperare generalizată în rândul stângii, din dorința de a-l stopa pe președinte și agenda lui. Chiar și așa, în 2018 au reușit o victorie istorică prin câștigarea a 41 de mandate deținute de republicani, fiind cea mai mare astfel de „răsturnare” favorabilă stângii de la alegerile din 1974 până în prezent.

Victoria republicană din 2024 nu a fost una „zdrobitoare”

Nu de puține ori s-au mândrit aliații lui Trump cu câștigarea celor șapte „swing states” la alegerile de pe 3 noiembrie. Într-adevăr, din această perspectivă, victoria e una foarte convingătoare. Newyorkezul a triumfat în colegiul electoral cu 312 voturi la cele 226 ale Kamalei Harris, o marjă mai mare decât cea obținută de Biden cu patru ani în urmă.

Cu toate acestea, la o analiză mai atentă a rezultatelor, se va putea observa că a fost totuși o cursă strânsă. În afara Arizonei (puteți citi o analiză despre profilul statului aici: https://www.internationalaffairsromania.com/post/arizona-fostul-fief-devenit-swing-state), unde Trump a avut un ecart de peste 5,5% față de vicepreședintă, „The Donald” s-a impus în limita marjei de eroare a sondajelor. Dacă în Nevada (https://www.internationalaffairsromania.com/post/nevada-las-vegasul-poate-decide-viitorul-pre%C8%99edinte) sau Carolina de Nord (https://www.internationalaffairsromania.com/post/carolina-de-nord-swing-state-ul-peren) a avut 3 procente în plus, în toate cele 3 state cheie din zona Marilor Lacuri, a existat la fiecare o marjă de până în 2%. Ba chiar, în Wisconsin (https://www.internationalaffairsromania.com/post/wisconsin-r%C4%83scrucea-de-drumuri-%C3%AEntre-farm-belt-%C8%99i-rust-belt), învingătorul a obținut succesul la o distanță de doar 0,87%.    

În 2024, a fost totodată prima dată din 2004 când candidatul republican a câștigat votul popular. Trump și echipa au folosit această realizare drept o justificare pentru implementarea programului lor electoral și declară că „au primit un mandat de la poporul american”. Așa pare la o primă vedere, numai că actualul președinte nu a reușit să depășească pragul de 50%. Asta înseamnă că el are într-adevăr pluralitatea de voturi, dar nu a obținut 50% plus unu, pentru a putea spune cu adevărat că are „un mandat”. În majoritatea țărilor care au alegeri prezidențiale libere și democratice, cu un astfel de scor, am fi avut un tur doi.

Încă o altă statistică, care arată cât de disputată a fost competiția electorală dintre cei doi: Din cele 58 de alegeri prezidențiale din istoria SUA în care au fost mai mulți candidați (primele două astfel de întreceri au avut doar un singur competitor, George Washington), în 50 de cazuri, ecartul învingătorului votului popular a fost mai mare. Mai exact, asta înseamnă că doar de șapte ori în istoria întrecerilor prezidențiale, s-a înregistrat o marjă mai mică la votul popular decât în 2024. Trump a obținut 49,8%, iar Harris 48,3%.

Victoria de la Senat a GOP a fost una firească. Aceștia aveau nevoie să câștige două mandate deținute în precedenta legislatură de democrați pentru a fi siguri de majoritate. Au reușit să ia patru. Cu toate acestea, în trei dintre statele unde au câștigat, Trump a obținut victori cu „două cifre” (Ohio +11%, Montana +20%, Virginia de Vest +42%). Ar fi fost chiar dezastruos dacă republicanii nu câștigau la Senat în aceste state. O performanță remarcabilă într-adevăr a fost victoria din Pennsylvania, unde David McCormick l-a învins pe democratul Bob Casey Jr, o „legendă locală”. Totuși, conservatorii regretă că nu au câștigat chiar și mai multe mandate în camera superioară. Formațiunea de stânga i-a învins în Arizona, Nevada, Wisconsin și Michigan, toate „swing states” unde republicanii și-ar fi dorit să se impună. Ar fi avut 57 de mandate din 100. Așa, au doar 53. Miza pentru ei ar fi devenit apoi să ajungă la 60 de senatori, pentru a avea o majoritate calificată, să poată trece peste procedurile menite să tergiverseze trecerea unei legi, precum este „filibuster”, care se aplică în cazul unei majorități simple, sau absolute, de până în 60 de senatori, dacă opoziția apelează la ea.

De altfel, deși formatul Senatului este unul care îi avantajează clar pe republicani, ei nu scot maximul din el. Fiecare din cele 50 de state are doi reprezentanți, aleși direct de cetățenii lor. Cum majoritatea statelor sunt „roșii”, republicanii ar trebui să dețină majoritatea, ceea ce e și cazul, dar e una mică. Dacă ne uităm la mandatele celor șapte „swing states” (cele cinci pomenite cu linkuri din paragraful de mai sus, plus Pennsylvania https://www.internationalaffairsromania.com/post/pennsylvania-cheia-de-bolt%C4%83-a-statelor-unite, și Michigan https://www.internationalaffairsromania.com/post/michigan-cel-mai-albastru-dintre-swing-states), atunci se observă că democrații au 10 din cele 14 destinate lor. Aici ar avea nevoie republicanii să dobândească mai mulți reprezentanți pentru a ajunge la acea majoritate de 60 de senatori. Cât despre democrați, e puțin probabil ca în următorii patru ani să ajungă să dețină majoritatea din nou. Cele mai mari șanse le-ar avea dacă ar maximiza victoriile în aceste „swing states”, să dețină toate cele 14 mandate. Numai că asta se poate întâmpla cel mai devreme în 2030.

La Camera Reprezentanților, republicanii și-au apărat majoritatea, contrar predicțiilor. Este nevoie de 218 de aleși pentru a avea majoritatea în camera inferioară. GOP a câștigat 220 de mandate, în timp ce democrații 215. Între timp, unii membri au demisionat, fiind selectați de Trump în echipa lui, deși Matt Gaetz nu a mai fost nominalizat până la urmă pentru funcția de Procuror General. Deci, în prezent, formațiunea lui Trump are fix 218, cifra magică. Așadar, spațiul de manevră, în cazul în care o propunere nu e susținută în unanimitate, este unul foarte redus. Vorbim de cea mai „subțire” majoritate în istoria Camerei Reprezentanților de peste 100 de ani de încoace. Democrații chiar pretind că dacă republicanii nu ar fi „redesenat” circumscripțiile din Carolina de Nord să le fie mai favorabile, ceea ce le-a permis să dobândească astfel trei mandate, stânga ar fi avut majoritatea în camera inferioară. Fenomenul tocmai descris se cheamă „gerrymandering”, numit după un fost guvernator, Elbridge Gerry, care a manipulat procesul electoral prin desenarea unor circumscripții care să îl favorizeze pe el și aliații săi. Aceasta este o tactică folosită în prezent de ambele partide mari din SUA, dar și în alte țări, din păcate.

Posibile strategii

Tactica democraților în primul mandat al lui Trump, cum spuneam adineaori, a fost de a folosi atacuri virulente, de a crea panica și a perturba și contracara acțiunile sale cât mai mult posibil. De data aceasta, pare că formațiunea din opoziție caută o abordare mai „calculată”. Inclusiv la audierile din Senat pentru confirmarea nominalizaților lui Trump, în afara lui Pete Hegseth, noul ministru al apărării, nu a fost o luptă pe viață, sau pe moarte pentru blocarea acestora. Desigur, atât Kash Patel, Tulsi Gabbard, dar Și Robert Kennedy Junior au fost contestați, dar dacă e să comparăm cu ce a pățit în 2018 Brett Kavanaugh, judecătorul de la Curtea Supremă, intensitatea e mult mai sscăzută.

Cu Trump înapoi la Casa Albă, el este acum în lumina reflectoarelor. Asta este simultan un avantaj, dar și un dezavantaj. El are o platformă, are cea mai multă expunere, ceea ce înseamnă că tot ce spună lasă „un ecou”. Este o oportunitate să se etaleze, dar știm din primul mandat că lumea poate ajunge să se sature de stilul său flamboiant, dar conflictual.

Inevitabil, orice politician, sau partid, cât se află la guvernare, se erodează în popularitate. La unii se întâmplă mai repede, la alții mai încet. Până și marele Winston Churchill a pățit asta. Când o formațiune se află la putere, toate aspectele care nu merg cum trebuie le sunt „aruncate lor în cârcă”, deși nu e întotdeauna de vină. În timp ce era în opoziție, Trump a utilizat și el aceeași practică, ulterior fiind ales cu succes, atât în 2016, respectiv 2024. Spre exemplu, anul trecut, când părea că politicienii din ambele partide ajunseseră la un consens să treacă o lege prin Congres, care ar fi combătut fenomenul imigrației ilegale, Trump le-a ordonat republicanilor să nu mai susțină inițiativă, pentru a nu-i acorda o victorie lui Biden, și să poată să-l atace ulterior în campanie. Așadar, a preferat să nu se ajungă la o soluție, pentru a învinui administrația de atunci.

Sunt mai multe teme pe care democrații au început să le folosească pentru a-l ataca pe actualul președinte. E adevărat că e încă devreme și nu pare că au găsit o strategie 100% coerentă, dar mai e timp până la alegerile din 2026 pentru Congres. Cumva, pare inclusiv că ei stau în expectativă, pentru a capitaliza orice eventuale erori ale republicanilor.

De pe vremea lui Franklin D. Roosevelt, când acesta a trecut „The New Deal” (o serie de măsuri menite să stimuleze economia), Partidul Republican a fost formațiunea văzută ca fiind mai apropiată de patronate, iar democrații drept gruparea sindicatelor. Au existat diverși candidați ai dreptei de-a lungul deceniilor care au reușit să „spargă” această barieră, printre care Dwight D. Eisenhower, sau Ronald Reagan. Trump se alătură și el acestei liste. Într-o analiză precedentă (https://www.internationalaffairsromania.com/post/rust-belt-b%C4%83t%C4%83lia-crucial%C4%83) am descris mai în detaliu fenomenul care s-a petrecut. Deși el însuși un miliardar și magnat imobiliar, Trump a reușit foarte bine să se conecteze cu „clasa muncitorească” și să obțină scoruri foarte mari pentru un republican în rândul „gulerelor albastre” (termen folosit în SUA pentru a-i descrie pe lucrătorii din profesiile care implică munca fizică). Faptul că a reușit să transforme statele din „rust belt” (regiunea din zona „Marilor Lacuri”, vedeți în articolul de mai sus mai multe despre ea) într-unele „roșii” (unele precum Ohio sau Indiana par fi adjudecate chiar perioade îndelungate de acum înainte) este meritul lui. A reușit asta tocmai prin stilul său, promisiunile sale și abordarea avută în intervențiile publice.

Dacă însă populismul său la nivelul retoric și naționalismul economic a rezonat foarte bine cu acest segment al Americii, ei bine amenințările sale împotriva „establishmentului” (adică sistemului) au speriat o bună parte din electoratul clasic republican. Mai exact, GOP era văzut drept partidul „corporatist”, dar nu referim aici la faptul că angajații acestor conglomerate erau votanții lor (din contră, curentul majoritar în rândul acestora a fost mereu unul neoliberal, specific democraților în SUA), ci conducerea multinaționalelor era cea privilegiată de republicanii. Mai exact, acești coloși ai economiei donau sume mari către diverșii candidații republicani la toate nivele, iar în schimb formațiunea le proteja și promova interesele economice.

Ei bine, Trump, inclusiv prin protecționism, i-a speriat pe o bună parte din directorii marilor firme, pe magnați, iar în ultimul deceniu ei s-au îndreptat constant către Partidul Democrat. Așa s-a ajuns la situația din 2024, când democrații au ajuns să fie considerați partidul elitist și corporatist, care a „abandonat masele” în favoarea „big businessului”.

Acapararea unui rol atât de important de către Elon Musk (care cel puțin la nivel oficial, este cel mai bogat om de pe planetă), combinată cu apetența lui Trump de a se afișa cu șefii „Big Five-ul din Tech” (Microsoft, Apple, Google, Amazon, sau Meta) contrazice narativa lui Trump din ultima perioadă. Deja, în spațiul online, în special din zona „influencerilor și podcasterilor” de stânga, aceasta este o linie de atac folosită des. Anume, că șeful de la Casa Albă nu e cu adevărat preocupat cu oamenii de rând, ci cu „oligarhizarea” politicii americane.

Inclusiv Joe Biden în ultimul său discurs din Biroul Oval, a exprimat aceeași temere, indicând totodată una din principalele strategii pe care democrații le vor folosi pentru a reveni la putere. Încă din decembrie, când Trump s-a dus să deschidă bursa de la New York, fiind primul președinte de la Ronald Reagan care să procedeze astfel (newyorkezul era doar președinte ales la vremea aceea), au început să apară primele astfel de atacuri. Există în rândul unor politicieni democrați, dar în special anumite pături ale electoratului acestei formațiuni, dorința de a îmbrățișa în mod vădit socialismul.

Ei sunt cei care acum peste un deceniu ieșeau în stradă la protestele „Occupy Wall Street”, împotriva marilor corporații și care acuma marșează pe sloganul „eat the rich” (mâncați-i, sau distrugeți-i pe bogați). Din spuma acestei nemulțumiri s-a născut și fenomenul „Bernie Sanders”, care a făcut „vâlvă” în 2016, în alegerile primare ale democraților, contra lui Hillary Clinton. Ulterior, a candidat și în 2020, dar restul competitorilor s-au coalizat în jurul lui Biden pentru a-l bloca pe senator. Sanders are deja 83 de ani, foarte probabil nu va mai candida în 2028 pentru funcția supremă. Cu toate acestea, el are deja mai mulți „acoliți” care îi poartă mesajul în continuare, în special în mediul online. În general, „establishmentul” democrat a făcut tot posibilul să-l împiedice să acapareze puterea, ceea ce „establishmentul” republican nu a reușit cu Trump. La ora aceasta, nu este clar cine va fi reprezentantul acestui segment electoral la alegerile din 2028. Teoretic, AOC este văzută drept „urmașa” lui Bernie, numai că aceasta pare că preferă să candideze la Senat sau pentru funcția de guvernator al New Yorkului.

Democrații „mainstream” nu vor să mizeze pe o astfel de abordare. Prin alegerea lui Martin, există inclusiv o prevedere în noul „program” al partidului ca DNC să aibă un rol sporit în susținerea candidaților „adecvați”, adică nu socialiști extremiști. Pe Kamala Harris au dezavantajat-o luările de poziție de acum patru ani, când nu se împotrivea celor care doreau desființarea poliției. Chiar dacă a trecut ceva timp de atunci, republicanii au exploatat cu succes acuma, în toamnă, chestiunea aceasta și  au reușit să o portretizeze astfel pe Harris. Tocmai de aceea, actualul aparat de partid vrea să evite astfel de catalogări dăunătoare, prin blocarea figurilor tip anarho-socialiste, care propagă mesajele controversate.

În schimb, „establishmentul” democraților speră să își recâștige electoratul tradițional prin erorile lui Trump. Spre exemplu, mizează pe efectul negativ al taxelor vamale crescute, pe care republicanul vrea să le impună. Momentan, acestea au fost folosite de actuala administrație în principal ca o „sperietoare” împotriva Mexicului și Canadei, care s-au conformat, cel puțin temporar, și au trimis 10,000 de soldați la granițele lor cu SUA, pentru a încerca să blocheze afluxul de droguri și imigranți ilegali. Există teoria economică legate de aceste tarife vamale că de fapt consumatorii ar fi cei care ar suporta costurile în plus ale unei astfel măsuri, mai ales în cazul bunurilor „inelastice”, de care aceștia au nevoie mai mare. Importurile chinezești nu au scăpat însă de acest nou „bir”, de 10%, dar mai toate țările au fost amenințate de Trump că vor avea parte de un astfel de tratament. Rămâne de văzut în ce măsură este doar o idee, sau dacă aceasta va deveni noua „realitate” în timpul celui de-al doilea mandat al lui Trump. Interesant este că William McKinley, fostul președinte american, pe care Trump îl idolatrizează, a implementat la rândul său politica tarifelor vamale, numai că urma să renunțe la ele în al doilea mandat. El a declarat asta într-un discurs care a avut loc la scurt timp înainte de a fi asasinat în 1901 și ulterior nu se știe dacă și-ar fi pus în aplicare această viziune. În eventualitatea în care Trump impune măsurile protecționiste sporite și există o creștere a inflației, sau apar alte consecințe nefaste, va fi important de văzut în ce măsură va percepe publicul că el e de vină, sau. Pe asta par că mizează democrații.

Este foarte posibil însă ca soarta viitoarelor alegeri să fie decisă de populația hispanică, din ce în ce mai mare ca pondere. Deja, peste 20% din cetățenii americani aparțin etniilor latino americane. La ultimele alegeri, Trump a luat aproape 45% din acest electorat, conform exti-pollurilor, ceea ce a fost cea mai bună prestație a republicanilor în istorie recentă. Ca termen de comparație, în 2016, la prima victorie a actualului președinte, Trump nu a luat nici măcar 30%. Am analizat în noiembrie (https://www.internationalaffairsromania.com/post/trump-supraperfomeaz%C4%83-din-nou-e-pe-cale-s%C4%83-devin%C4%83-primul-republican-care-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83-votul-popular-dup%C4%83) mai în detaliu rezultatul în rândul hispanicilor, cu tot cu cauze și impact.

Având în vedere toate cele petrecute, deportările care au început deja să aibă loc odată cu noua administrație nu au fost subiectul principal de știri. Cu toate acestea, ele produc deja efecte în rândul comunității hispanice din SUA. Au început să aibă loc proteste în marile orașe ale Statelor Unite, împotriva expulzărilor. Majoritatea celor care au ieșit în stradă sunt mexicani, sud americani ș.a.m.d. Inclusiv pe internet, ei își fac vocea auzită, iar unul din mesajele care reiese e că sunt inclusiv votanți de-ai lui Trump, hispanici, care acuma sunt speriați să mai meargă la muncă, întrucât au avut colegi „luați la țintă” de către autorități. Pentru democrați, aceasta poate fi o șansă de a recupera un alt grup care în mod tradițional susținea partidul într-o proporție ridicată, dar pe care Trump a reușit să îi „ademenească”. Momentan, se observă aceeași tactică: fără atacuri vehemente, în așteptarea greșelii neforțate a republicanilor.

Proteste în Los Angeles, împotriva deportărilor. Sursă: https://www.reuters.com/pictures/pictures-mass-protests-los-angeles-trump-cracks-down-illegal-immigration-2025-02-04/

Poza actuală

Este foarte devreme pentru a da orice fel de pronostic pentru 2028. Cu toate acestea, sociologii au început deja să „ia pulsul” publicului, cel puțin în legătură cu alegerile primare. La democrați, Kamala Harris este pe primul loc în fiecare măsurătoare care a apărut pe piață în ultimele săptămâni. Lucrul acesta este normal, dar nu e nicidecum o garanție că ea vi fi „aleasa”. Deoarece ea a fost candidata la ultimele alegeri, este normal ca să fie și cel mai cunoscut nume. Așa și Marco Rubio și Chris Christie erau în frunte în 2013, în sondajele pentru posibilii candidați republicani ai alegerile din 2016, numai că ambii au fost „zdrobiți” în cele din urmă.

Sunt mai multe nume din tabăra stângii care se profilează pentru a-și încerca norocul în 2028. Cel mai cunoscut este probabil Gavin Newsom, actualul guvernator al Californiei, care a tot apărut în spațiul public în ultima vreme cu ocazia incendiilor din Los Angeles. Pe partea de centru a partidului, există doi guvernatori populari în statele lor, care au fost luați în considerare și anul trecut pentru a candida ca vicepreședinte, alături de Harris. Aceștia sunt Josh Shapiro din Pennsylvania și Andy Beshear din Kentucky. Ambii au demonstrat că au capacitatea să convingă votanții de dreaptă să pună ștampila pe numele lor. Beshear a câștigat de două ori într-un stat în care Trump s-a impus cu o marjă de peste 30 de procente față de Harris. Iar Shapiro a câștigat cu 15 procente în Pennsylvania, acolo unde Trump a triumfat în toamnă. În eventualitatea în care democrații câștiga Camera Reprezentanților în 2026, ceea ce istoria sugerează că e foarte posibil (de obicei, partidul președintelui are rezultate slabe la „midterms”), atunci noul „Speaker” ar deveni Hakeem Jeffries. Acesta ar avea cea mai bună platformă de a se profila drept lider al democraților, dar și ca principal opozant al agendei Trump, ceea ce i-ar putea sălta cota înaintea alegerilor primare. În ton cu trecutul lui „The Donald” în televiziune, prin care și-a creat o imagine de mare afacerist, democrații ar putea apela și ei la o vedetă din televiziune. Deși pare improbabil în prezent, la fel s-a crezut și în urmă cu un deceniu, în cealaltă tabără. Există speculații privindu-i pe Jon Stewart, realizatorul de emisiuni TV și unul dintre cei mai asprii critici din prezent al actualei puterii, dar și Stephen A. Smith, celebrul comentator sportiv care nu a exclus posibilitatea unei candidaturi. Ambii sunt excelenți vorbitori în public, dată fiind și profesia lor, dar au evident handicapul lipsei de experiență în viața politică.     

Așadar, democrații nu și-au epuizat resursele lor, ci mai degrabă își „ling rănile” după luptă și pregătesc următoarele bătălii electorale din 2025 și 2026.